Jurnalul lui Manon.

Plec spre casă prea târziu, de două săptămâni, şi am o uşoară spre explozivă panică: dacă tudorel butoi a activat infractorii şi i-a legitimizat să atace, noaptea, femeile care circulă pe trotuar?

Ete ce mă frământă: E a doua oară când, mergând spre casă, fac acelaşi lucru…Prima dată era în faţa mea un tip, care (aşa mi s-a părut mie, de paranoică) s-a întors din drum când m-a văzut şi m-a acompaniat un timp.
Cu inima bătându-mi să spargă pieptul, m-am oprit şi l-am interpelat: Spuneţi-mi, vă rog, unde este piaţa muncii, sunt puţin confuză şi am senzaţia că este în direcţia opusă…
E bine, mergeţi în direcţia bună, îmi zice el, iar eu, ascultându-i vocea, îmi dau seama că omul nu reprezintă un pericol de viol.
Aseară, iar…Merg spre muncii şi în spatele meu, unu’ negru şi slab. Grăbesc pasul, îl grăbeşte şi el.
Şi mă întorc, înspăimântată de faptul că simt iminenţa loviturii în cap: Scuzaţi-mă, unde este piaţa muncii? (acum îmi vine să râd, atunci mi-era frică).
E drept în faţă, doamnă, şi eu iar mă liniştesc; omul nu are intenţii nesănătoase de tâlhărit. 

De aia zic: dacă, vreodată, circulaţi pe trotuar la ore târzii pe mihai bravu şi vă opreşte o tipă să vă întrebe unde este piaţa muncii, să ştiţi că eu sunt, şi vă interpelez pentru că mi se pare că arătaţi suspect, nu pentru că vă invit să-mi luaţi portofelul la violat.

Ca să fii medic îţi trebuie chemare. Har. Răbdare. Putere de concentrare. Îţi petreci ani buni studiind, iar restul anilor rămaşi, făcând practică şi studiind în continuare. E crâncen de solicitant să fii medic. …Dacă vrei să ajungi unul bun. Dacă ştii că poţi însemna ceva.
Medicii buni au în spate ani de jertfe personale. …Şi în faţă, la fel.

Există, însă, o categorie de doctori care termină şcoala şi se proptesc în cabinete, ca medici de familie.
Despre ei vorbesc eu acum, oţărâtă de un reportaj tv…

Pe vremea tinereţii mele, nu erau medici de familie, ci arondaţi.
M-a târât mama, într-o zi, la cabinet, exasperată de faptul că nu îmi treceau durerile, crâncene şi tăvălitoare, de abdomen.
Medicul se numea Butulescu.
– Are limbrici, doamnă, de aia o doare burta. Să îi daţi pastilele astea.
– Domnule doctor, copiii mei îşi petrec vacanţele de vară la bunici, aşa că, de fiecare dată când se întorc acasă, le fac deparazitarea. …Eu cred că fiica mea are apendicită.
– Ei, apendicită…Citiţi prea mult, doamnă.
– V-aş ruga, totuşi, să îmi daţi trimitere către un medic chirurg…Vă repet…
– Adică ştiţi dumneavoastră ce are, mai bine decât mine?? …N-am să uit cât oi trăi faţa de viezure turbat a doctorului Butulescu.

…Două zile mai târziu eram luată cu salvarea şi operată de urgenţă. Diagnostic: apendicită acută cu peritonită gangrenoasă.
Am stat o lună în spital, şi, în loc să mor, am deschis ochii…

Privind retrospectiv, am înţeles de ce noi, spre deosebire de alţi copii, nu ne îmbolnăveam major, cu tot tacâmul de zăcut la pat. Pentru că mama era informată. Ştia ce avem, ştia ce trebuie să facă. Era atentă la tot. Citea. Parcurgea prospectul medicamentului. O singură dată a greşit, şi anume la acea consultaţie a butulescului, întâlnire care a obligat-o să urmeze sfatul unui om pe care îl credea competent, dându-şi la o parte instinctul ei de mamă informată.

Informaţia înseamnă putere.

De atunci, am urmat aceeaşi cale. Dacă am fost bolnavă, l-am iscodit pe medic până în prăsele, am citit şi, mai târziu, am folosit internetul. Nu m-am culcat pe urechea că medicul ştie tot despre corpul tău pentru că înţelesesem de prea devreme, cu riscul pierderii vieţii, că pe lângă medicii de excepţie s-au înghesuit şi incompetenţii, şi cei care tratează boala, nu pacientul. …Atunci când ştiu despre ce boală e vorba.

Şi acum, după toată această introducere, ajung la chestiune.
Medicii de familie sunt, majoritar, oameni fără har, voinţă, determinare. Butuleşti care-ti distrug copilul de trei ani  administrându-i, la răceală, augmentin. Verze care au învăţat să scrie reţete dar n-au habar să citească un rezultat de analiză. Mici rebuturi, plictisite de studiu, aruncate într-un birou. Hârţogari.

Medicul de familie ar trebui să fie cel care detectează şi interpretează corect simptomele şi-ţi dă trimitere spre medicul specialist. Fără bâlbe şi să vedem-uri. 

Experienţa mea cu medicii de familie, agonică, la început, căci toţi par croiţi după acelaşi tipar, pune în valoare, de câţiva ani, minunata propoziţie cu două înţelesuri: merg să consult un medic.
Această experienţă se reduce, acum, la: “Doamna doctor, mă doare rău stomacul, nu e bila, nu e ficatul, nu e pancreasul. Aş vrea să-mi fac analize pentru helicobacter pylori, căci mă tem de o recidivă. Vă rog să-mi daţi, până atunci, o reţetă compensată pentru omez.”

Deci le-am pus cruce. Şi mă liniştisem cu gândul că mănâncă şi ei o pâine…

Dar azi, la televizor, iată minunea: Lată cât biroul din faţa ei (recomand verificarea tiroidei şi renunţarea la şpaga în dulciuri), o doctoriţă de familie spune aşa: În viitorul apropiat, cei care sunt înscrişi şi vor să apeleze la medicii de familie, vor plăti o taxă.

Aşadar, prima dată ne-au obligat să ne înscriem la un medic de familie. Care are salariu. Şi şpaga aferentă.
…Văzand că nu sesizăm organelor incompetenţa acestor rataţi, au făcut un pas înainte, şi de acum va trebui să plătim încă o dată serviciile lor de căcat. Care nu ne sunt de niciun serviciu, practic.

…Pentru că medicii de familie au ca scop unic însănătoşirea financiară a familiei lor.

Deci aşa…Vom plăti încă o taxă pe incompetenţă, cu resemnarea mioritică tradiţională -căreia medicina nu i-a găsit, încă, leacul.

Puiuţa asta, pe care am cunoscut-o de pe vremea când era un sâmbure şi mă privea cu ochii ei de căluţ, tremurând, la admitere, este îndrăgostită.
I-am urmărit evoluţia, fiindu-i alături, ca mama a doua, timp de vreo şase ani.
Am luat sâmburele ăsta mic, şi l-am pus într-o parcelă din sufletul meu. L-am stopit cu puf de emoţie, i-am pus beţişor când ar fi vrut să se aplece, i-am încurajat creşterea şi i-am arătat soarele, ca reper în viaţă.
I-am risipit umbrele şi acum, iată, lucrurile încep să fie minunate.
Este o actriţă de excepţie.
Acum se împlineşte şi ca femeie.

Râdem amândouă când ne amintim cum, acum câtva timp, m-am trezit hop cu ea în birou, conspirativă. Mi-a spus atunci aproape şoptind, aşezată şcolăriţă pe scaun, că un cineva, El, este îndrăgostit de ea.
Eu mă uitam în monitor, o ascultam şi o vedeam, foindu-se, cu coada ochiului. O cunosc atât de bine, încât ştiam ce urma să-mi zică: Nu ştiu ce să fac, Nona, dacă eu nu o să mă îndrăgostesc de el, că mi-e frică? Dacă el o să sufere?
M-am întors spre ea şi i-am zis: O să-l iubeşti de o să te caci pe tine, dacă el e aşa cum spui! Sunteţi pereche, v-aţi întânit!

A trecut puţin timp şi de atunci…vine pe la mine, aproape zilnic, şi îmi povesteşte cât este de fericită. Cât este de iubită. Cât de mult iubeşte. Aproape că tremură de frică pentru ceea ce are.
O simt că ar vrea să strige de bucurie, iar eu, cu ochii în lacrimi, nu pot spune decât asta, la infinit: Aşa trebuie să fie, puia lui mami, iubirea e simplă, nu e luptă cu incertitudini. Suntem taraţi şi când firescul năvăleşte peste noi, ni se pare paradox. Asta este întâlnirea. Aşa trebuie să fie relaţia. Fără războaie, fără întrebări. E simplu. Iubeşte şi comunică. Dacă ai nedumeriri, angoase, spune-i, nu le strânge în tine. Fă-l să râdă, râzi cu el.

E simplu. Lucrurile profunde sunt simple.

Este uşor amar, însă, că pe lângă zbaterea de iubire, există pitită, într-un loc ascuns, şi teama că ziua de mâine poate lua totul, dintr-o dată.

Secolul XXI. Încă ardem de emoţie, dar am ajuns să ne minunăm de firesc şi să îl credem paradoxal…

Pe vremea când dansam eu, muzica era armonie, nu zgomot.
Pe vremea când mergeam la discotecă, băieţii invitau fetele la un blues dacă le tremura în pantalon fiorul, nu le turnau pe gât vodcă pentru a le hipnotiza întru tăvălirea de-o noapte.
În vremurile acelea, te îmbătai de atmosferă, cu anturajul, nu te ameţeai cu opiacee, pentru a face viteza suportabilă.
Lumea nu mai dansează, azi, ci copulează frenetic….Atunci când nu face pase magnetice sau plantează porumb.

Pe vremea când au apărut clipurile muzicale, se punea accent pe mesaj. Apoi pe imagine.
Azi, în clipuri, vezi bucăţi de carne goală, din ce în ce mai goală, cu mişcări care sfidează mobilitatea noadei până la parkinson.
E o disperare maximă. Să ai ritmul cel mai alert. Să te mişti cu viteza luminii. Să ai clip pentru fiecare căcat de melodie. …Disperare maximă să treci primul linia de sosire a derizoriului.
Pentru că roata a fost, deja, inventată, tu îi aşezi între spiţe un bec şi calci cu ea, pe cap, un şnur. Evrika!

Am idiosincrazie la plurivalenta Beyonce. Este pilda vie a încrâncenării cu orice preţ. Are voce, şi o dă pe toată într-o singură melodie, zbuciumat, febril, ca o futere în grabă. Înghesuie toate trilurile posibile în doar trei minute, comasând, în sunete, de la strigătul pitpalacului, până la chemarea broaştei, pe baltă.
Nu-i ajunge. A umplut ecranele cu goliciune, nervos, sacadat şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. Nu ratează nicio colaborare, fie că ţine de film sau muzică, nu ne lasă să ne liniştim un pic, că apare, iar. Şi mai goală, şi mai agitată, ca un delirium tremens. Vrea să ne ştanţeze cu imaginea ei de perpetuum mobile.

Dar startul a fost dat de mult.
Acum toate clipurile muzicale au femei goale, cu tonele. Care se arcuiesc, serpentic, pe lângă masculii veşnic indiferenţi. Melodiile spun una. Textul, alta. Dansul, din alt film. Se dă din cur în mişcări aberante.

Am văzut tot ce se poate vedea: cît de mare poate fi un implant de ţâţă, cât de cambrată, până la cerc, o coloană vertebrala, cât de umflat, un dos.
S-a trecut, acum, la etapa doi: Acoperirea. Cu costume de coşmar. Deformarea. A apărut văduva neagră. Răzbunătoarea.
Drogata.
Nimicul.

Femeia a fost dată gata. Frământată, sub ochii noştri măriţi, decojită de mister, aruncată în corp ansamblu, bătută pe fese fotbalistic.

Am ucis mitul feminităţii, şi galopăm înapoi pentru a ne întâlni cu veriga lipsă a evoluţiei.

**
update 18 martie:
1. zvonuri napolact. Vi le comunicăm săptămâna viitoare, pe alea vechi, cu aracetul, le ştiţi deja.

2. dandy george. L-a luat în târbacă tot virtualul, şi şi-a şters blogul. Când l-au sunat oamenii a zis că e o farsă. Dar ieri a apărut la măruţă la show, dându-se futac, tot cu faţa aia de intelectual care are ochelari, dar îi lipseşte sclipirea. …Şi azi, distrusele, îl caută pe luzer cu goagălu’. E bine, au nimerit în pagina mea de miştouri.
…Care le cuprinde, acum, şi pe ele.

E tunată bine şi apare pe sticlă mai mult goală, ca să rimeze cu vidul din creier. Bărbaţii o încadrează, placizi, la categoria “merge o dată”.
Eu n-o mai văd, căci am scos antenele şobolanului din grila de programe.

Însă azi remarc un titlu mare de ziar, în care Crudu scoate perla: Acum se poartă decolteul de jos şi la spate.

Instantaneu, nu mai ştiu ce înseamnă jos, nu mai ştiu ce înseamnă decolteu, însă ştiu ce înseamnă spate, aşa că încerc: adicătelea, te epilezi în V şi între omoplaţi?

Mi-a transmis iniţial că se ocupă ea  să nu mă bag  să stau deoparte.
M-am dus să o beştelesc  să fac spume  să o asigur, ochi în ochi, că nu voi mişca un deget!!
…Şocată de reacţia mea, mi-a impus  mi-a propus  m-a rugat insistent să o ajut, căci eu sunt un om de bază.
Am deschis gura şi i-am dat muie  am refuzat  am acceptat, cu condiţia ca eu să coordonez proiectul.
S-a albăstrit  A strâns buzele  A zâmbit fericită.
Am înfrânt-o!  Am învins!
Urmează teroarea  spaima  munca pe brânci.
Eu ştiu cum va ieşi evenimentul pe care-l voi pregăti: calitativ, peste ăla de anul trecut, care a fost catalogat drept interesant minunat excepţional! …Pe care tot ea voi eu l-am conceput.

Ce puşca mea?  Păi, până când să rabd?  Bravo, Manon!

**
update 17 martie:
1. Căutarea smalţ oale l-a trimis pe om în pagina mea, numită Publicitate. Reiterez ideea că smalţul oalelor de gătit nu trebuie să fie distrus, căci rugina este nesănătoasă; ca să nu mai vorbesc de situaţia jenantă în care ajungi dacă, acasă, ai oala defectă şi îi cauţi, obsesiv, smalţul, pe net…

2. documentare despre manonii. Când le găsiţi, poate ne explicaţi şi nouă ce sunt manoniile şi pe ce program se difuzează aceste documentare.

…Iar se uită la mine cu ochii ăia mari în lacrimi. Iar are stări metafizice. Iar, tristeţea, care-i scoate în prim plan vocaţia de tragediană. Iar mă calcă pe nervi cu victimizarea de veci. …Când termină, o ia de la capăt, în spirală, până ameţesc.
Mă enervează la culme oamenii ăştia, şi trec cu greu peste ironie ca să-mi adaptez comportamenul la tristeţea priveghiului…

Norocul ei e că doar pe mine mă plictiseşte, doar mie îmi susură dramele de veci.

-Ce s-a mai întâmplat, distrusă mikă, de data asta?
-Mă doare şi stomacul, rău, acum. Şi nu am bani să merg la doctor. …Şi sunt singură. Şi am o stare de aia, de plâns, întruna…
-Ai încercat cu valeriană? Poate îţi mai linişteşte angoasele perene…
-Faci mişto de mine…
-Păi, fac, ce ai vrea, să îţi scurtez eu suferinţa? Scuză-mă, acum, te rog, trebuie să plec, am treabă.

…Şi mă îndepărtez, căci răbdarea mea are şi ea o limită, iar în momentul ăsta simt că i-aş da tipei un pumn în gură, dar mi-e frică să nu sângerez de la cioburile oglinzii…

**
update 16 martie:
1. eu sunt iubirea lui actuală iar tu târfa lui de-aseară. Părăseşte-l pe nemernic, până nu ajungi în situaţia ca  tu să fii aia de aseară, iar el să-şi afişeze, mâine, noua actuală.

2. tudorel butoi. Aţi nimerit bine, l-am dat şi eu la vale.