Auzi tu, Şagunel?
Ştii ce e comic, atât de comic încât îmi vine să sar în jos, cât mai adânc, de bucurie?
Mi-adusei aminte cum mi-ai zis tu, la doi ani după ce mă cunoscusei, că sunt gagică bine. M-ai remarcat. După doi ani. Aşa făceai mereu, te-apuca, din senin, să arunci peste oameni cu plase de lumină, ca să te umpli de zâmbete. Mai ştii cât am râs, atunci?
Acuma plâng.
Dar când mi-ai trimis sms-ul ăla genial, cu : “Nona, când un om intră în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească de la tine” – mai ştii cât m-am bucurat, ca un copil?
Acuma plâng.
Şi bă, băga-mi-aş picioarele în ea de viaţă, ţi-aduci aminte cum am plâns , într-o seară, amândoi, ca doi imbecili patetici, când io ţi-am spus că, atunci când o să mor, să te ocupi să-mi pună, la parter, în şcoală, panou de ăla de doliu, cu poza mea, aşa cum se pune când crapă vreun profesor, şi te-am pus să îmi promiţi că, pe lângă lumânări, aşezi acolo şi un ursuleţ de pluş? Mai ştii? Şi-am dat în plâns, amândoi, că ne era milă de mine, şi-apoi mi-ai zis, politicos, “făh dă-te dreq, nu te las io să mori, dă-l dracu de panou”, mai ştii, Şagunel?
E.
Azi.
Am pus panou, jos, în şcoală. Panou negru, de doliu. L-am cărat singură, de la etaj, jos, pe scări, şi l-am montat, la parter.
Şi-am pus şi poză.
Şi măsuţa aia mică neagră.
Şi două lumânări, pe ea.
Şi şcoala e pustie, doar hohotele mele de plâns se auzeau pe acolo, când aprindeam lumânările, şi când îmi tremura mâna pe poza aia.
Sunt ruptă.
Ruptă, băă!!!
Şi n-am bani de flori. Sau de ursuleţ de pluş, să pun acolo.
N-am apucat să îţi mai spun că te iubesc.
Da’ când prinsei poza cu bolduri, lăsai acolo şi inima mea, să hohotească ea lângă lumânări.
Eu trebuia să mor, aşa e datul vieţii.
Nu tu.
Nu tu.
