Jurnalul lui Manon.

Sfânta înţelepciune populară, pe care o scoatem din traistă numai în momentele albastre, zice:
Unii iubesc cât o baltă, alţii – cât un ocean.

O, da.

Fiţi atenţi.
Vă dau un cod de recunoaştere, că io-s înţeleaptă-n sfaturi şi nulă-n practică.

Ştiu că.

Oceanul e de nepotolit.
Şi face valuri.
Din sute de motive.
Unul dintre acestea ţine de universul însuşi.

Balta face valuri… numai când o calci.

Eu, în situația dată.
Chiar așa.

E sâm-băă-tăă????

Oki, deci sap o gropiță, în pagina asta de jurnărel, să pitesc ceva în ea.

Pentru ai mei. Pentru cei ca mine.

Faceți-mi cu ochiul, la comentarii, când găsiți ce am pitit în gropiță și sst, da?

Vă iubesc.

…..dig..

…dig dig….

……………………………………………………………..>>>>>>>>>> (link) –> All for one and All for love

I laughed. I kindly smiled.
How thoughtful of him, to protect me, all this time, from his real appearance…

I saw the face and I feel eliberated.
…Finally.

So:

De la mine a început totul, io-s drăcușorul.
L-am smintit din înțelepciunea bătrâneții și pe tata.
Vorbim în coduri.

Azi.
– Nona, la ce oră te trezești mâine?
– Nu știu când mă culc și dacă. De ce, iubitule?
– Păi vreau să te sun ca să-ți spun… știi tu ce, că pe urmă uit.
– Aha!
– Pe la nouă dimineața e bine?
– Auzi, tată, mai bine te sun eu pe tine, mâine, ca să-ți reproșez că nu mi-ai telefonat. A? Vrei?

Tata are ochi albaștri de vis și un râs adorabil.
– Bine, tată, zice, sună-mă tu.

Mâine o să îi dau telefon:
– Auzi, tată, te-am sunat ca să-ți aduc aminte că trebuia să-mi zici lamulțiani, de dimineaţă.

Îmi transmite că mă iubeşte.

Ahh… prostule… Nici eu pe tine.

Eu scriu, în jurnal, despre ceea ce mă marchează.

Unii cititori vin aici din întâmplare.
Alții – vin pentru a mă întâlni pe mine.
Unii se caută pe ei.
Alții îi caută pe unii.

Și când – rar – ne întâlnim aici cu toții, nu mai pot scrie nimic.

Îmi hrănesc sufletul cu ce-mi aruncă, dincolo de rampă, copiii ăştia minunaţi. Un zâmbet, un hohot de râs pufnitor, o melancolie mai mult sau mai puţin lacrimogenă…

Mă mai gândesc, uneori, că-mi trece viaţa.  Pe urmă, uit de ea.

M-au căsăpit toate iubirile trecute, nu vreau nimic acum.

De-aia zic, îmi hrănesc sufletul cu teatru.

…Doar aşa pot să-mi usuc în beci resentimentele.

Sper că aţi înţeles, domnure, nu vreau să vă întâlnesc.

Am fost întotdeauna rezervă.

De aici mi se trage:

Nu știu mersul piticului, căci târâșul îmi face greață. Mă entuziasmează doar pasul ștrengarului, sau alergatul cu genunchii la piept suflet – probe pe cale de dispariție.

Nu sar pe trambulină să mă bag în ochi – dar stau cuminte în fața ei, cu brațele deschise, ca să nu aterizeze ceilalți în cap.

N-arunc cu greutăți, din principiu.

Uneori trebuie să trec printre pericole – ca biscuitele în dungă, să sar peste capră – în loc s-o lămuresc, să fac demonstrații pe bârna din ochii mei…

Nu sunt bună la paralele și nu-mi iese statul în cumpănă.

Iau startul prea târziu și ajung la finish prea devreme.

Detest coarda, mai bine sar la groapă.

*

Fac pod – nu din picioare, ci din inimă.

Și… nu-mi pun niciodată mască la ora de scrimă.