Jurnalul lui Manon.

– Cum ți-ai petrecut cutremurul?

– … Din nefericire n-au existat victime.

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
El priveşte-n jos.
Ea priveşte-n sus.

– Încă mai eşti îndrăgostită de mine?
– Am fost îndrăgostită de tine din clipa în care m-am născut. Dumnezeu s-a uitat în jos, la mine, şi mi-a spus: “Pe cine iubeşti, tu, gâlmă mică?”. Eu i-am răspuns: “Pe băiatul ACELA”.  / “Păi băiatul acela nu există, măi, prostuţo…” / “Atunci CREEAZĂ-L!” …Şi aşa ai apărut tu. 🙂
– … 🙂
– Apoi noi am crescut, iar Dumnezeu s-a luat cu treburi şi te-a însurat cu alta, din greşeală.
– … 🙁

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
Amândoi privesc în sus.
– Auzi, zice el visător, tu crezi că acum Dumnezeu e luat cu alte treburi?
– Nu. Cred că e cu ochii pe noi.

Un el şi-o ea stau unul lângă altul.
El priveşte-n sus.

Ea priveşte-n jos.

Are ochii înlăcrimați și corpul stă în poziția abandon.
Fantastic, cum devastează suferința.
Îți pune bătrânețe pe față.

Vocea îi e moale, în ton cu resemnarea.
– Nu știu ce să mai fac, Nona.
– Te doare. (Și când pronunț “doare” mă doare și pe mine, și mă mir. Credeam că sunt imună, deja.)
– Da, mă doare. Mă întinde ca pe elastic. Și tot el insistă să îi spun ce am în cap, în suflet, să ne lămurim. A milioana oară. M-a pustiit.
– Și ce-i răspunzi?
– Nu mai pot răspunde. Tac.
– Taci, că porți prea multe-n tine.

Ființa care stă în fața mea e bună, și frumoasă, și caldă, și îi pasă de toți și de toate.
Iar calmul ei celebru, făcut țăndări de relația imposibilă, pare priveghi.
– Ce să-i spun, Nona?
Mă uit în ochii ei, și simt cum, dinăuntru, mă sufocă un val de revoltăangoasăciudădureredor, pe care mi-l știam pitit în beci, de multe luni, sub lacăt.
Am ochii scânteietori, îi simt.
– Ce să-i spui? Nu știu. Știu doar ce aș fi răspuns eu, unuia, acum ceva timp… Voiam să-i scriu un bilet, dar am plecat, pur și simplu. Și-mi repet mie, frazele alea, când mă doare rău, de dor.
– Ce?
– “Mi-ai stins becul de atâtea ori, iresponsabilule, încât am făcut scurt-circuit. Și m-ai lăsat să bântui, la flacăra firavă a unei lumânări, printre resturi de sentimente. Tac, pentru că nu vreau să suflu.”
– Daa… Știi? Eu simt că acolo, undeva, în adânc, încă e iubire.
– Exact. De aia nu sufli. Ca să n-o stingi tu.

– Alo, Şefu? Iertaţi deranju, sunt Măciucă.
– Ce vrei, bă? Sunt la masă.
– A, pardon. E ora 3, credeam că de la 12 până acum ați termenat și nu mai sunteți la masă.
– Nu sunt, bă, dar dorm după masă. Ce-i? Suflă repede, că am treabă.
– Deci cu maşinile parcate ilegal pe Călăraşi. Alea de ridicat. Am numărat prima dată opt. Pe urmă au ieşit doar trei la dat amendă şi săltare. Din care două au dispărut când au văzut maşina noastră. A rămas una, un Logan amărât pe avarie. O săltăm pe platformă?
– Una? Puţin. Nu ies amenzile la normă. Umflă-le pe toate fără discuţii, că și-așa a zis domnul comandant Capdefier să nu protejăm pe nimeni.
– Păi… Din celelante 5,  jeepu ăla e al lui băiatu lu ăla; Mercedesu e al fotbalistului; Hummer-ul cu număr de Ilfov e al nașului dumneavoastră, bea şi el o cafea la bar, şi a parcat-o-n staţia de autobuz că nu mai era loc pe stradă. Şi la celelante două, lăsate pe banda întâi din dreptul cârciumii, stă de pază badigardu lu ăla cu televiziunea… mă-nţelegeţi…
– Băga-mi-aș. Da cu Loganu ăla ce e?
– Are o roată făcută praf, zice ăștia că a explodat în trafic, și a tras pe dreapta de s-a aliniat din greșeală cu celelante VIP-uri de vi le zisei mai sus. E un bilet în geam cu “Mă întorc imediat, sunt la Service, să cumpăr un cauciuc”.
– A! Crecă e muiere, de nu știe că are cauciuc de rezervă în porbagaj. Ori face de-a dracu mișto de noi. Saltă doar Loganul și dispăreți din zonă, mama lor de delicvenți!
– Am înțeles, trăiți.

*
– Alo, domnul Ciorchine?
– Da.
– Bună ziua, sunt Ileana Capdefier.
– Aoleu… Sărumânușițele… Ce onoare… Vă stau la dispoziție, cu ce să vă ajut?
– V-aș ruga să îmi schimbați cauciucul și să-mi aduceți mașina la locul din care a ridicat-o subalternul dumneavoastră Măciucă. Până când veniți, eu o să beau o cafea la bar cu soțul meu.
Nașul dumneavoastră s-a oferit să vă aștepte pe banda întâi, în fața Hummer-ului care a fost mutat, la intervenția soțului meu, din stația de autobuz, pe platforma de confiscare.
– …

Tablou.

NewYork PIZZA.
“ORGANIZĂM EVENIMENTE FAMILIALE, SIMPLE sau SOFISTICATE“
Sunați la (…)

*

Alo? Bună ziua, în legătură cu anunțul de mai sus pe care l-am găsit în ușă, am și eu o întrebare.

Deci am avea de organizat un parastas restrâns, cu rudele decedatului, cam la vreo 20 de persoane, că restul nu l-au putut suferi.
Dacă vine și Amelia, mătușa aia bogată din America, am cam fi vreo 40 cu toții, că or să dea năvală și moldovenii lu bărbatu-miu după moștenire. Așa.

Sarmalele și cu turta de mălai, țuica și vinul le aducem noi, nu facem deranj de consumație.

Pe la ora 11 noaptea, când vine văru-miu de la nunta aia unde cântă în deschidere la Sorin Salam, e posibil să punem și muzică, depinde cât de mult s-au îmbătat ăia la pomană.

Cu ajutorul dumneavoastră, poate că ne sprijiniți să încropim –  într-o ora, maxim două, și logodna lu fiică-mea cu Gică, că a ieșit pozitiv testul de paternitate și mă gândesc că de jena mătușii Amelia o avea curaj să o ceară pe fata mea în fața rudelor, să scăpăm de rușine.

E, dacă e așa, atunci puteți să puneți muzica mai tare, cu prilejul ocaziei, ca să aniversăm și botezul nepoțelului meu, că nu mai e din flori.

Dacă nu ne iese pasiența cu logodna, atunci dumnezeu cu mila, că frate-miu de-abia a ieșit de la pușcărie și, în negura aia de tristețe și de beție o să facă scandal și o sa-l taie pe Gică, că nu are rușine sau frică nici de mătușa care l-a legănat pe picioare când era mic.

Așa că evenimentul s-ar putea încheia tot cu un parastas. Pe la 5 dimineața.

…Deci voiam să vă întreb: dacă mătușa Amelia, care e pentru noi un VIP, reușește să ajungă în România în timp util când începem noi pomana prima oară – o să taxați evenimentul ca simplu sau ca sofisticat?

Sărumânuşiţele, doamnelor şi regulamentarul Să Trăiţi!, domnilor.

Sunt Costică. 😉

Încep scurt la obiect şi pe urmă lansez parantezele.

Teoretic, s-a pus, ieri, de o revoltă, iar din cuibul revoluţionarilor fac parte Manon plus două personaje pe care le cară ea în minte: Aurica şi eu, Costică (cititorul prieten ne ştie din Jurnal – când ne bagă Manon carne de tun la înaintare).

Deci, practic, ce se-ntâmplă!? Eu stau aici, cu documentul în mână, negru pe alb, ca să vi-l citesc.
Manon e pitită iar Aurica stă în culise să bată la tobe ca să facă fundal.

Ateenţiuneee, naţiuneee!!! Aurica, dă drumul la tobă, ca să citesc afişul!

Tarraram- Tam- Tam, Tarrraram…

Aurica, opreşte tobele. Zice Manon că nu e afiş, ci zapiş… Ce?…Pardon. ZAPIS! Auricaa, tobele, nu dormi în post!

Tarraram- Tam Tam…

Aurica, opreşte tobele! Cică la Manon că am uitat să mă descriu. Fraaa-te, mă disperi! Scuze.

Dragi cititori!
Mă înfăţişez în faţa voastră costumat în Tudor Vladimirescu. Ca să impun respect, cică.
Am încercat în Mircea cel mare, mic, voinic, viteaz sau Ştefan, dar sunt prea înalt.

Manon visa să apar din ceaţă, pe cal, în costum de Avram Iancu, dar hainele alea nu mai sunt  la recuzită, umblă prin oraş, le dau alţii foc împotriva guvernului. Ăia oameni serioşi!
Noi am rămas cu Tudor Vladimirescu, şi a zis şi Manon: “Lasă, Costică, e mai bine aşa, Vladimireştiul e mai aproape de tata de la Tg-Jiu”.

Aşadar. Am o perucă neagră pe cap, nu e naturală, că mă mănâncă la ceafă plasticu ăla, iar peste ea am pus căciula de astrahan a lui nenea Oprişan.

M-a aranjat Manon, cu mânuţele ei. Costică, zice, bagă dracu bretonu’ ăla sub cuşmă, că semeni cu Cher în Believe şi se duce pe apa sâmbetei mesaju’ oficial.
Aşa. Am cuşmă pe cap, mi-e cam mare,  deci îmi atârnă pe sprânceană şi îmi blegeşte urechile în jos dar trec peste aspect din respect pentru nenea Oprişan, nu pot să-i zic omului că are capul mare.

Port cămaşă ţărănească albă, de in, a ars-o Manon un pic la spate, că are fier de călcat nou şi nu ştiu ce înjura când dădea drumul la aburi, dar dacă nu pui apă în fier, cum vrei să nu iasă foc?

Pantalonii sunt iţari vintage – iar cizmele mi le ştiţi tot din închipuire.
Le-am luat cu mine când am dezertat din armată şi am fugit în Italia, că n-aveam unde să ascund banii pe care i-am furat regimentului. Mă rog, a trecut şi istoria aia (salutări, nenea Geo, te pupăm!).

N-am găsit la recuzită o pereche întreagă de doi pinteni, dar mi-a dat unul singur nea Fănel, că l-a furat de la un decor.
E bine şi aşa, că am plachiuri care fac zgomot când salut ca la armată.

Boon!

Acum.
Eu trebuie să citesc pe nas zapisul către “majestatea sa”.  Pff… Mie “majestate” mi se pare prea mult, dar m-a liniştit Manon dintr-o privire fulgerătoare, “Lasă aşa, Costică, nu ştii cum e? Când nu poţi să-i dai pe oameni afară, îi avansezi!”
Mă rog.
Auricaa, deci, tobele, cu vână!!!

Tarraram- Tam- Tam…

Pff… Deci opreşte tobele, Aurica, nu le da şi tu drumu mereu la comandă, aşteaptă să îţi fac şi cu mâna, nu vezi că mă disperă Manon? CEE MAI EEE? Mă laşi să citesc ce mi-ai scris pe foaie, sau dau cu căciula de pământ, că mă-ncinsei, dracu, aici, şi mă toot opreşti!?!! E-eee!!!

*

– Nu mai citeşti nimic, Costică. M-am răzgândit azi-noapte.
– Aşaa?… Şi mă-mbrăcaşi voievodal ca să mă faci de ruşine în faţa poporului, cu zapisu necitit în mână?
– Nu, Costică, nu pe tine. …Pe mine.

***

Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…

*

E lună plină, și mă mușcă frigul, de obraji.
Zăpada are  juma’ de metru, sclipește ca o rochie de bal și-mi țipă sub cizmă zgranț, zgranț.
Ahh… Aerul ăsta de țară… E tare de mă dor plămânii, cu gât, cu tot. Dar îl respir cu sete. Miroase a ger. …Miroase a fum. Ba, chiar, și ușurel a gunoi de grajd… Deci sunt aproape.

În spate e pădurea.
În dreapta, e casa în care mi-am petrecut vacanțele copilăriei.
În stânga… casa pe care o caut.

– Sărut mâna, tanti Leană.
– Monii, pupa-te-ar mama, ai veniit…
– Am venit. Dar pădurea de ce e mută? Nu mai trăiește nicio sălbăticiune în ea, tanti Leană?
– Dă-i ucigașu’ de lupi, mai bine fără ei.
– Da… Mai bine fără lupi.
– Aoloo… Da’ n-ai nimic, bagaj, veniși cu ce-ai pe tine?
– Am, am… Un rău de lume, l-am ascuns în buzunarul de la spate, vreo două doruri, mi le-am prins în păr, că se țin scai de mine…
– Așa, așa… Tot năzdrăvană ai rămas, Monică.
– Tanti Leană, știi că numai dumneata îmi zici așa?
– Nu știu, de un’ să știu? Doamnee… ce mare te făcuși… erai cât o lingură când te-a adus Ovidu la coana moașa… Biată bunică-ta, dumnezeu s-o ierte… Tare mult te-a mai iubit…
– Și eu pe ea, tanti Leană…
– Stătea dupe curu tău toată ziulica, uite-atâta erai de mică… și năzdrăvană…
– Tot atâta de mică am rămas, tanti Leană… Dar nu-ți spusei de ce-am venit la matale…
– Așa, maică, așa…
– Vreau să stau lângă sobă…
– Păcatele mele, îți pun reșou’ dacă ți-o fi frig…
– Vreau lângă sobă, să miros a lemne arse… Și vreau să îmi faci ouă prăjite în untură. Și boboneață caldă, pe vatră… Să înting cu ea în tigaie…
– Îți face maica… Vrei un țoi de țuică?
– Apă. Apă de la puțul matale.
– E rea apa la noi, că știi doară…
– Ahh… Și după ea am venit… Că mi-era dor… Mă plimbă nea Mihai cu sania?
– E-hee… E oale și ulcele, bietu’… Nu mai țin nici calu’, ce să fac cu el?
– Atâta vreau, tanti Leană, atunci… Să stau lângă soba care duduie, să mănânc cu matale, dar să pui masa aia cu picioare mici… Și pe urmă plec înapoi…
– Păcatele mele, unde te grăbești? Te așteaptă careva?
– Păi… nu. Că dacă m-ar aștepta, nu m-aș mai întoarce, aș rămâne aici…
-Nu plânge, nu plânge sufletu maichii, că mă seci la inimă, știi că murisem, astă vară… Noroc că m-au găsit ai lui Georgel… Hai! Fugi la șopron și adă masa aia mică, eu fac focu’-n camera a bună și-ți face mama să mănânci.
– Îmi dai și magiun de prune?
– Îți dau.
– Sărut mâna, tanti Leană. E bine aici, la matale. Da’ lasă-mă să plâng o țâră, și să fac un om de zăpadă în curte.

*

Am lipsit, puțin. Și m-am întors, să povestesc…

… Dorința de mai sus.

*

Tu-n ce dorință arzătoare vrei să fugi, când vrei să fugi, prieten drag?

Dear Shane,

Please help me, I need to understand someone’s behavioral profile.

File number: 90036891

Subject name: sad אוֹנֵן

.

Follow the Instructions bellow:

1. Select Sentences.
2. Copy and
3. Paste:

“Fucking with your mind!”,
“It feels good to be bad!”,
“Don’t want to get old and pathetic.”,
“You blew my mind, now blow me…”

4. Analyze sentences.
5. Diagnose and send me the results.
6. Erase sentences and empty the Recycle Bin (make it look like an accident, the poor dude is already doomed).
7. Burn this letter.

Thank you.
F.G.

______________________

Dear F.G.,
It’s done.

This fellow has the U.I.T. values as his top three attitudes.
The Utilitarian value shows a passion for getting results and making money.
The Individualistic is a desire for power and control – one who is a natural leader and is driven to succeed.
The Theoretical is a passion for learning and gaining knowledge for the sake of knowledge.

But unfortunately the poor man suffers from mental progeria syndrome… Furthermore, his heart is completely shattered…
He was born old and pathetic.

Conclusion: the subject is nearly perfect, as a human being.

Please ask this sad person: Does being screwed up emotionally excuse being a jerk?

Greetings.
Shane.

(am scris o poveste-parafrază)

A fost odată, ca niciodată, un sat complet izolat de lume, pe numele lui, Arafa.
În el locuia o femeie veselă și plină de viață, despre care se spune că făcea o ciorbă nemaipomenită. Moștenise rețeta de nu se știe unde.
Vestea ciorbei minune se răspândise în toate colțurile acelui sat, drept urmare, curtea femeii era, de dimineața până seara, plină de oameni.

Era suficient să guști o lingură din acea ciorbă, și miracolul se întâmpla pe loc: cei triști deveneau veseli, cei supărați – optimiști, cei plictisiți prindeau poftă de viață.

Un singur om, din tot satul, nu participa la masa comună.
I se spunea Omul cu Trei Ochi și locuia la capătul celălalt al satului. Nu făcuse, niciodată, rău, nimănui, însă avea o fire ursuză și nesuferită. Se ferea de întâlnirile cu semenii și urmărea viața localnicilor din spatele perdelelor prăfuite.

Într-o dimineață, femeia îl strigă la poartă, ținând în mâini o strachină cu ciorbă aburindă.
Omul cu Trei Ochi ieși val-vârtej din casă, luă strachina și o trînti de pământ, gonind-o pe femeie cu vorbe grele, de ocară.
Femeia rămase stană de piatră, privindu-l. Dincolo de izbucnirea violentă, care o paralizase, nu-și putea dezlipi privirea de la fața omului, pe care trona, direct în vârful nasului, cel de-al treilea ochi.
Pleacă! Acum!!, urla bărbatul, mijind a amenințare ochiul chihlimbariu…
Fără să scoată o vorbă, femeia plecă.

…Se întoarse, însă, a doua zi. Nu mai bătu în poartă. Lăsă strachina cu ciorbă pe băncuța șubredă și se îndepărtă în grabă.
În zilele următoare, la fel.

A cincea zi, Omul cu Trei Ochi se lăsă învins de curiozitate.
Așteptă ca femeia să se îndepărteze, ieși pe furiș, luă strachina cu ciorbă și înfipse, repezit, lingura în ea.
La a treia sorbitură simți cum îl învăluie o ceață, apoi cum crește în el o ciudă îngrozitoare – pe care n-o putea, nici explica, nici controla.
Lacrimi mari, cât boabele de porumb, începură să-i curgă, ca râul, din cei trei ochi, iar el mânca hulpav, fără a se putea opri.

În acea seară, femeia își pipăi omoplatul drept, care o duruse toată ziua. Descoperi acolo o umflătură cât o prună, însă nu-i dădu atenție.

Viața, în sat, curgea pe aceleași coordonate. Oamenii umpleau la refuz curtea femeii care făcea ciorba minune, ea lăsa, zilnic, strachina aburindă la poarta Omului cu Trei Ochi.

Dar umflătura din spate creștea, creștea, până când ajunse la dimensiunea unui dovleac mare.
Ochii femeii își pierdură strălucirea de odinioară, pe fața alungită zâmbetul era șters, astfel încât oamenii, privind-o, începură să se îngrijoreze. Mâncau tăcut acum, mulțumeau și se depărtau sfioși, fără să mai tulbure aerul cu hohote de râs și voioșie.

Când, într-o zi, o ridicară din colbul drumului, leșinată de slăbiciune, sătenii deciseră ca în seara următoare să se adune la sfat.
Duseră vorba din gură în gură.

În jurul focului uriaș, se strânsese toată suflarea satului, de la cel mai mic până la cel mai bătrân.
Oamenii aruncau priviri furișe femeii cu cocoașă, care avea fața împietrită și scormonea cu bețișorul un tăciune din foc.
Nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă.
Într-un târziu, femeia ridică ochii și murmură stins: Spuneți.
Atunci, gospodarul satului își adună bruma de curaj și sparse între dinți un: …Nu suntem toți…
– Spuneți, repetă femeia, ferm.
Bărbatului i se opri vorba în gât și își strânse de mână nevasta. Aceasta se ridică și bâlbâi: Din cauza…nnoastră ai …ai ajuns…așa?

Gândurile tuturor înghețară a spaimă, ca unul. Nu se auzea decât troznetul lemnului de pe foc.

– Ne e frică să nu ne mori – spuse repezit o copilă și, iarăși, toți, respirară scurt, în același timp…
Apoi, pe nesimțite, aerul începu să se umple de șoapte timide, ieșite din piepturi, aproape simultan, după care șoaptele începură să se transforme în voci din ce în ce mai puternice. Tăcerea fu înlocuită de o larmă asurzitoare, căci toți vorbeau în același timp: vrem să știm ce ai / mai multe zile /  / spate / de ce / putem face / supărare / cum / faci bine…
Peste vacarm se auzi, bubuitoare, vocea gospodarului: De ce ți-a crescut cocoașa aia?

Toți amuțiră, la auzul cuvântului interzis, și priviră țintă la femeie. Drept răspuns, ea ridică trist din umeri.
Peste adunare coborî o liniște rece.

E ghebul iubirii neîmpărtășite… – sparse tăcerea o voce șuierătoare, pe care sătenii o cunoșteau prea bine și de care ascultau cu sfințenie.
Sprijinită în toiag și luminată umbros de flăcări, în fața lor stătea bătrâna moașă a satului, care binecuvântase, la naștere, pe fiecare dintre ei.
– …Auzisem de o asemenea întâmplare, dar n-am crezut că voi trăi să o văd cu ochii mei. Vocea bătrânei suna amar.
– Ce putem face noi? Îndrăzni, timid, o nevastă.
– Nimic. Rugați-vă pentru ea.

La un semn nevăzut, sătenii se ridicară și o porniră către case, cu pași domoli dar cu sufletul plin de nerăbdare pentru momentul în care vor îngenunchia în fața icoanei și îl vor îmbuna pe Dumnezeu.

Ultima care plecă fu femeia cu cocoașă.
Împovărată de greutatea ghebului, își spuse că ar fi bine să taie drumul către sat, prin cimitir, ca să nu fie prea obosită când va pune ceaunul pe foc, pentru ciorba de a doua zi.

Cu respirația gâfâită, mergea agale printre morminte, strivind sub pași frunzele uscate.
– Ce faci aici, în cimitir, femeie?, îi rupse șirul gândurilor o voce tunătoare.
În fața ei, învelită într-o pelerină largă, stătea o prezență fără chip.
– Tai drumul către casă…
– Ce porți în spate? Zise Moartea, privind-o din întunericul capișonului.
– O cocoașă.
– Binee… ȚI-O IAU.

A doua zi, vestea se răspândi ca fulgerul: Femeia care face ciorba minune nu mai are cocoașa!!!
Treptat, viața reveni la normal, iar satul se umplu iar de veselie și de soare.
Nimeni nu încerca să explice, fiecare mulțumea în gând, în primul rând, lui Dumnezeu, iar apoi, cu voce tare, femeii, pentru masă.

Femeia nu mai lăsă, din acea zi, la poarta Omul cu Trei Ochi, strachina zilnică de ciorbă.

Auzind de transformarea miraculoasă și înciudat că nu-și mai primea tainul care îl sfâșia dureros de dulce, acesta hotărî ca, la ceas târziu, să se strecoare în cimitir, pentru a-i da poruncă Morții să îl scape de cel de-al treilea ochi. Fără acel stigmat s-ar fi putut strecura lesne în mulțimea care sorbea, zilnic, ciorba cea minunată…Zis și făcut.

Era o noapte cu lună plină, el ajunsese, deja, la capătul cărării, când auzi vocea tunătoare:
– Ce faci aici, în cimitir, omule?
– Tai drumul către casă, răspunse Omul cu Trei Ochi, trufaș.
– Ce porți pe vârful nasului? Zise Moartea, privindu-l din întunericul capișonului.
– Un ochi chihlimbariu.
– Binee…IA ȘI O COCOAȘĂ!
A doua zi (…)*
****
*******
*[A doua zi (…)]
(Dragii mei, această poveste are fraza de final neterminată.
Vă las, pe fiecare dintre voi, s-o completați, la comentarii; tot acolo o voi strecura și eu, pe a mea.
…Această propoziție va dezvălui dacă noi am gustat, măcar o dată în viață, din ciorba minune, și cum ne-a modificat ea.)

Deci vă arde de zbenguială? Boon…

Vă mulțumesc pentru ieri, pentru că sunteți atât de minunați, pentru că vă păstrați copilăria, pentru că sunteți.
112 vizitatori, peste 1000 de afișări. Nu au avut curaj, mulți, să scrie. Înțeleg, epigramă, versuri, frica de penibil… Mizam, de asemeni, pe câțiva prieteni, care au condei sclipitor… Și ei s-au ținut deoparte… Păcat.

Azi vă fac o ofertă pe care n-o puteți refuza nici voi, cei care citiți dar nu aveți curaj să scrieți. 😉

Azi vom face o poveste, împreună. …Ca să ne râdem și noi...

Ne-am adunat de atâtea ori aici, ca un singur suflet… de ce nu ne-ar ieși și asta?

Regulile sunt simple, însă avem nevoie de două lucruri: generozitate și rigoare.

1. Povestea va fi scrisă la persoana I.
2. Fiecare dintre voi va scrie câte o singură propoziție (sau o singură frază).
3. Cel care scrie va ține cont de ceea ce au scris ceilalți de dinaintea lui, pentru ca povestea să fie coerentă.
4. Urmăriți firul poveștii aici, nu la comentarii.

O să vedeți, veți avea în cap propria poveste, însă aici intervine generozitatea. O luăm pas cu pas, s-ar putea să apară și dialogul, la un moment dat, vedem unde ne duce valul.

O să fac eu începutul (mai mult decât o frază), ca să inițiez atmosfera. Pe măsură ce scrieți, așez frazele, de la comentarii, aici, în pagină.
Când simțim că se înfundă, punem stop și îi dăm titlu.
(v-am spus, azi, că vă iubesc? 🙂 )

…SI UITE CE POVESTE A IEȘIT:

(vă mulțumesc, sunteți minunați: InGri, Onitza, LoreDada, desteapta, bonavox, artcreative, Nic, darynka, Miscellaneous, fiorelinna, Geo, Mamarutza, Bianca)

***
*****
**********

NOAPTEA ICOANEI

Era un miros în aer, de tei, atât de puternic, încât mi se pusese de-a curmezișul în beregată.
Și luna asta plină, acoperea, cu lumina ei, țârâitul de greieri.
Gardul era înalt, cu uluci de lemn pline de țepușe, chitra dracului, nu putea măcar să îi dea o bidinea?
L-am încălecat voinicește, am auzit pârâiala pantalonilor, care m-a secat la suflet, și am sărit dincolo, scrâșnind înjurătura între măsele.
În fața mea, drumul, neted ca-n palmă.
E ora 1 noaptea și inima îmi sparge pieptul.

Am timp berechet. Dar încotro s-o apuc?

Am rasuflat cu naduf si, ridicand din iarba geanta aruncata peste gard mai devreme, mi-am aruncat-o in spate.
Dupa mine, se intinde lenesa si apoi se prelinge pe asfalt, umbra mea.“Zat!” (la adresa umbrei) …Cand in fata mea, ce sa vezi… o omida mititica, verde-fluorescent, cu ochi cercetatori si cu perisorii orientati spre mine, semn de mare interes, ma scaneaza dispretuitor…
“A dracu’ scârboșenie…seamănă cu baba…”
Mi-am scuturat umerii a scarba si, intinzand piciorul la maxim peste ea, am trecut mai departe, scuipandu-mi in san de trei ori.

Incepe sa-mi miroase a complot…Mă trec fiori pe șiră… O fi dat ortu’ popii?

Mai fac doi pasi, privind cu spaima peste umar la omiduta care incepu sa tricoteze tacticos petrecandu-mă cu privirea, si din stanga, tzusti, un raton creţ, cu cizme rosii, care imi face cu ochiul si susura seducator: incotro, papuşa?
…E clar, încep să am vedenii…

Fugi umbra si se-ascunse dupa uluca, iar io inmarmurii. …După care mă pufni rasul, umbra fuge de mine, eu fug de ăia… A dracu’ babă… Sper că o legai bine, nu scapă până dimineață, să dea alarma…
Dintr-un tei ma privea foarte mustrator o parere de rau aparuta asa,de nicaieri…(Se impune, totusi, ceva viteza in sosoni…) Ia sa imi caut in geanta lanterna, sa vedem daca va mai aratati si in lumina…

Geanta mă taie la umăr, să vezi distracție dacă icoana e falsă…că dacă scap de ăștia, or să mă belească ăilalți…
Sa procedam deci ca americanu: planu A si planu B; hai si C ca am si io un suflet care ma asteapta acasa.
Planul A: merg pitit, cu ia-mă, nene, ascund icoana până se liniștesc lucrurile și nu mă întâlnesc cu ăia…
…Daca pana dimineata nu trece nici o masina, mai bine as ramane undeva, ascuns, macar pana spre seara?

– Buna seara!
Cred că felul în care am tresărit l-a speriat și pe bietul om, care a apărut de nicăieri…
L-am scrutat cu privirea din cap pana in picioare. Am lasat aerul din piept…sa iasa fortat incet…Nu era politist si asta ma facu sa imi dezvelesc dintii intr-un zambet larg…Si-am balguit ceva, da neinteligibil si omul m-a crezut lovit de dambla, asa ca a inceput sa imi vorbeasca precum copiilor tampiti.
Si-a dat caciula pe-o parte si scarpinandu-se dupa ureche, mi-a spus nedumerit:
– N-am vrut sa va sperii, domnule!

Parca stia ce tin ascuns in geantă.Felul in care isi dadu caciula intr-o parte ma facu sa inteleg ca ma urmareste de ceva timp. Genunchiul drept nu isi mai gasi linistea si incepu sa imi dezlipeasca calcaiul de pe pamant cu miscari repezi,enervant de repezi.

Tampitul dracului ! m-am ocarit in gand si am tacut.Speram sa continue,sa mai spuna ceva,sa pot fi sigur ce dorea, ce cauta langa mine.
Ma intreaba pe un ton suspect daca stiu vreo biserica deschisa prin zona unde ar putea sa se roage.
Al dracu’ broscan, m-a bunghit, imi spun in sine, ca de cind am pornit la drum,tot cu pretioasa-mi persoana conversez; si de-atit scuipat in sin,mi s-a udat camiesa
Deodata gura omului din fata mea se deschise intr-un rictus ciudat, si ochii i se marira. Arata ca o broasca pe cale sa inghita un soarece.

Chiar si fara caldura din spate, am stiut ca venea sotia mea, fiindca asta era efectul pe care-l avea de obicei asupra barbatilor. M-am intors si si i-am vazut buclele lungi fine rosu-deschis-aprins – si culoarea si ondularea erau de la natura – venind pe carare. Spun buclele fiindca parul sotiei mele, mai mult decat orice alta parte a corpului, parea sa aiba o personalitate aparte. Fara a se sinchisi catusi de putin de statuia cenusie care-i statea dinainte, ma intreba cu glas tare: Ai luat-o?
– Uite,domnul nu e de prin partea locului... Raspunsei io repede,sa o fac sa taca…
In sinea mea: Femeia asta imi mananca zilele, ce să-i spun acum ?

O prind violent de braț, o trag într-o parte și îi susur veninos: Tampito, cred că am omorât-o pe babă, i-am pus baticul pe gură și i-am astupat și nasul, o să dea cineva alarma, și tu mă întrebi de față cu ăsta dacă am luat-o? Am luat-o, că tu mă bagi numai în belele, fiți-ar cămătarii ai dracului, taci mâlc și adu mașina, că ești cu mașina, nu?
Mă priveste cu ochii buclucati de ziceai ca sunt fantoma de la Opera aparuta mai devreme, in varf de an…iar eu incep sa imi pierd rabdarea si ii spun din nou: MASINA! Esti cu masina?
Ea baiguie ca-n transă: Omul…Omul ala…cu care erai…parcă s-a topit… Si nu, nu sunt cu masina, am avut pana, am venit cu caruta cu un cetatean ce m-a speriat de moarte, semana cu ala de mai devreme…

Mă intorc…Intr-adevar, disparuse fara să-mi dau seama.
-Atunci, la ce-ai mai venit, fără mașină? Unde dracu-i căruțasu, Doamne, iartă-mă?

…Si-n ceata ce incepea incet-incet sa se insinueze in gura si urechi , intocmai ca un fum inodor, apuc sa disting silueta broscanului evaporandu-se-n noapte pe dupa ulucile primelor case…

GEANTA! Spunem, într-un glas, și eu, și nevastă-mea.
– Și nici n-am apucat s-o văd!
– Lasă regretele și ia-o la fugă după hoț prin stânga, eu, o iau inainte, ne întâlnim la biserică!
Ea rămâne stană de piatră: Care biserică, ăștia au aici vreo trei?

Al dracu de atentie! Cum am putut sa o pierd din priviri,am avut eu mereu dreptate, piaza rea sotia asta…Lasa ca i-o spun eu cand ajung la biserica.
Fugi, mă îmbărbătez eu, lasă amănuntele,că dacă mai zabovești, nu ne mai întâlnim decât pe lumea cealaltă, impreună cu baba. Ne taie prietenii tăi, cămătarii sau facem pușcărie toată viața, alege!
Nevasta se uită, și ea, la mine, în felul acela, așa că îi fac semn, scurt, să rămână pe loc și dau să fug, dar mă împiedic de ceva și cad lat în praful drumului…
Ea, mai sprintena la trup, a luat startul și p-aici ți-e drumul.

Dau să mă ridic și să vezi minune dumnezeiască….
Geantaaa?? Poftim? Pai? Cuuuum? Pai atunci de ce-a fugit broscanu’?

Scot telefonul și-mi sun consoarta, raspunde, intr-un final…Ce-i caraitul asta??? Nevasta, raspunde-mi! Flori, ce naiba faci? Floriiii??? La loc comanda, lasă maratonul și vino inapoi. Nuuu, ai luat corect startul, dar am gasit geanta, vino s-o vezi cât o mai am in mână. Lasa-l p-ăla sa fugă, ce treaba avem cu el?
Închid, ușurat. Dau sa verfic geanta, da de unde, era goala…
…Și în șanț, alta, identică. Cu icoana în ea.

Mă, eu m-am scrântit de tot, îmi zâmbesc omizile, văd ratoni cu cizme roșii, umbra fuge de mine și am două genți la fel?

M-așez, tâmp, pe marginea șanțului, cu capul in maini, când văd în ceață că apare, tarsiindu-si picioarele … baba. Care îmi spune: Nevasta-ta e acasa la mine, bea ceai cu nepotu-meu, el v-a luat icoana din geanta cealaltă. Vii si matale?

În spatele ei, o haită de lupi, cu ochii roșii.
Mă ridic încet, ocolesc gențile, din care mă privesc, prin fermoarele deschise, lucrurile identice, dau să răspund, dar gura e mută, și o iau la fugă, cu picioare de plumb și genunchii moi…
Lupii, după mine… Știu că nu pot scăpa, aș lua o piatră de pe drum, dar nu mai e drum, ci o baltă, doamne, cred că m-am smintit, alerg prin apa verzuie până când văd o casă cu pridvor. Ajung la ușă, vreau să bat cu pumnii… și mă trezesc, buimac.

Incă ai febră, dragule, stai în pat, îmi spune soția. Toată noaptea te-ai rugat la o icoană… Aiurai.

Ma ridic in capul oaselor,dau sa o cuprind de mijloc pe minunata mea sotie insa o voce aspra aproape imi sparge timpanele : Sa ii mai dati astuia un calmant,e a doua oara cand ma pupa pe burta!

Priveam zambind catre sotia mea ce se indeparta…De ce se rastise la mine,de ce strigase sa mi se mai dea un calmant ?
…Dar mai ales de ce avea barba, ochelari de vedere si de ce purta halat alb ?

THE END

***