Jurnalul lui Manon.

.

.

Corect. 😉

Stau în pragul magazinului, că înăuntru e saună.

Clientul de dinaintea mea este un domn în vârstă, îmbrăcat decent, cu faţă de administrator de bloc. Are vocea aspră şi fermă.
– Daţi-mi o sticlă de bere. Nu de la frigider. Mie îmi place caldă.

Ia sticla de un litru şi încearcă să o înghesuie în pantalonul de la costum. Plăteşte.

– Dragule, îi zic vânzătorului, eu vreau două pachete de kent unu. Te rog să nu fie cu poze de cancer. Dă-mi cu impotenţă.

Clientul cu berea se întoarce spre mine, şi mă sfredeleşte cu privirea. Acum seamănă cu un profesor de istorie.
– E cu “n” sau cu “m”?
– Întotdeauna cu “m”.
– Depinde… Zice el, filosofic… Şi se îndepărtează, cu berea în buzunar.

Oftez.
…O fi depemdent de berea aia?

Mai mor, mai înviez, că tot e sezonul…

Azi am venit târâș la școală, eram furioasă pe ziua de ieri. Nu comentez, că, vorba Darei, mă cenzurez, de la o vreme. …Strașnic.

Cu nervii la pachet, făceam slalomuri printre copii, să le zâmbesc, să încerc, măcar, să par zglobie – că dacă tu ai ochi de mort, cum să primești lumină înapoi? E, și de la atâta încercare, ajunsei să mă bucur de-a binelea. Io-s repede bucurătoare. 🙂

Nenea ăla, filosofu’ bătrâior, mă simpatizează.
Deci am luat căștile băiatului de la camera de filmat, și, fudulându-mă, zic în microfon, șugubeață- să m-audă nenea care era în altă locație: Ce faci, tati?
– Bine, tati, îmi răspunde el.
– Am vrut să-ți zic doar că te pup. Te pup.
– Stai, nu pot vorbi, că am treabă. Instantaneu mi-a tăiat zâmbetul, din rădăcină.

Zece minute mai târziu, ne-am întâlnit prin zonă.

– Nona, unde e Rodica?
– Nu știu! – Îmi scăpă printre dinți tot snopul de nervi pe care i-am adunat de ieri, de mă și mirai singură.
– Ești supărată pe mine?
– Normal că sunt! Toți sunteți o apă și-un pământ, și vă mirați că femeile preferă dracului să îmbătrânească singure! Când suntem scumpe și jucăușe,  ferit-a sfântul să ne răspundeți frumos și cald, “Te pup!” sau “Mulțumesc.” …Noo…
În loc de un singur cuvânt drăguț, preferați să înșirați o frază lungă și tâmpită, de ne secați la inimă!

…Mi-a ieșit așa, puf!

Omul a rămas smirna.

OoKeei… (mă consolez eu preventiv, cu teamă să nu mă supăr)… Cred că am avut dreptate, în principiu.
Dar, gizăs, nu pot să nu remarc faptul că dacă vreau să dau lecții, e bine s-o fac cu bărbații care au viața înainte, nu înapoi.

… Sunt în sezonul de reproș mocnit.

Ar cam fi cazul să sting lumina pe tot anul trecut…  That’s the way.

Mi-e dor de toţi oamenii de care mi-a fost dor vreodată.

…Deci m-am dat dracului. Înseamnă că mă trezesc din amorţeală.
Nasol.
De-abia îmi deprinsesem inima să meargă pe străzi cu ochii închişi.

– Când o să mor nu iau cu mine nimic, Ionele. Să mă acoperi cu un duplex.

De ce or construi unii garsoniere în cimitir?

O fi mai ieftină veșnicia în întuneric?
De fală? Să te invidieze, cine? Morții din vecinătate?

– Ce faci, babă Saftă, ai cruce nouă de marmură? A? … Cam mică…
– N-avură bani copiii, nea Cardele… La anu de-abia or să-mi pună și un gard jur-împrejur… Da’ dumneata…Bată-te norocu’…
– Eh. Mi-au pus garsoniera asta pe piept, și-mi place culoarea ei verzuie, de mor…
– E bine, maică, că te prinde.

*
Stăteam, în Noaptea Învierii, lângă mormântul mamei, și mă minunam de căsuțele de vacanță eternă, din jur.
Unii au făcut foișoare, n-au avut bani de clădire. …Foișoare. Patru țevi lucitoare cu acoperiș de plastic. Să nu ruginească dala de beton? Să facă umbră crucii?

– Ce-i cu foișoru ăla peste mormântu tău, Vasilico?
– Am alergie la soare, Tănțică, de când eram vie.
– Îu, că mă speriasem. Crezui că scorpia de noru-ta vrea să facă un grătar aci, de unu mai.

…Se distrează de mor, decedații…
…Rudele vii își plătesc prostia la bancă.

Am updatat Ședință foto – concurs.

😉

Mă scuzați că vorbesc singură în miezul nopții, trecui pe aici ca să vă adresez tradiționalul Hristos a-nviat!
…Și să vă povestesc ceva…

Am fost, cu tata și cu Maria, la biserică, să luăm lumină și să-i ducem și mamei.
Ne-a grăbit tata, de am  ajuns pe la vreo zece jumate…
În curtea bisericii erau câțiva țigani. Multicei. Toți.

Afară, un frig crâncen, de miez de crăciun.

Eu nu intru în biserici, de când a murit mama… Tămâie, lumânări, îmbulzeală îmbrânceală…
Pe la ora unșpe jumate, mi se făcu milă de Maria, care era violacee și mă tot întreba unde-i sunt degetele de la mâini, că nu le simțea…
Așa că am intrat în mica bisericuță, să ne încălzim.
Din prima am remarcat ciudățenia: amplasate strategic – câteva fotografii ale preafericiților teoctiști (plini de lanțuri cu cruci mari pe piept) luminate artistic de spoturi; iar picturile cu sfinții martiri de pe pereți stăteau, tot artistic, în penumbră beznă.

Enoriașii vorbeau tare, ca la cafenea.
Maria era și degerată, și siderată.
– De ce vorbesc ăștia în biserică, Nona, în mijlocul slujbei?
Îmi arunc ochii roată și remarc boxele de pe pereți. Și pe preotul care se fofila printre perdelele altarului, cu gura închisă.
– Slujba este înregistrată pe bandă și redată prin boxe, draga mea!

Mda. Înălțător moment.
După care a urmat unul periculos, cu oamenii de afară, agitați, care îl înghesuiau pe popă ca să-și aprindă toți, deodată, lumânările de la cea din mâna lui.

N-a existat pic de smerenie. De respect. Și e de înțeles.

*
Trecui pe aici, prin jurnal, dar dacă nu e nimeni, îmi răspund singură Adevărat a-nviat!
Și mă minunez de faza aia cu înregistrarea, ca să nu zic mai multe la adresa popii…
…Mă rog, mai zic ceva, totuși… Părinte, ca să te eliberăm de slujbă corvoadă, la anul venim cu lumina de acasă și ne luăm paștele de la automatul cu fise?

Dragii mei,

Am organizat o ședință foto, ad-hoc (nu eu, ci Maria), și vă prezint vedetele de Paște ale casei Oprișenilor.
(Vedetele sunt chestii care au fost odată vii și care au aterizat în farfurie, nevinovate.)

Facem un concurs, că dacă n-avem preocupări mărețe, măcar să ne emulăm cumva.

Deci.

Vă prezint cu ce se laudă Maria, tata, eu și vecina tatălui meu – Mari.

Dați click pe poză, să se facă mare.

*

1. Clasic.
Ouăle vopsite de tata
(pe mâinile mele)
Aceste ouă sunt de țară, fierte tari, cu gust specific. La ciocănirea lor din Noaptea Învierii, Maria ne-a spart pe toți. Să-i fie rușine.

.

.

.

*
2. Clasic.
Agaricii lui Manon
(Ciuperci umplute. Vă rog să nu pufniți în râs, ciupercile astea așa se numesc, agaricus nu știu cum.)
Compoziție: cotorașe tocate mișelește, ceapă verde, mărar, sare, piper, toate amorțite în tigaie, pe fond de picătură de ulei.
Acoperire: mozarella, puncte de ardei gras roșu, pătrunjel.

.

.

.

*

3. Clasic.
Mielu’ vecinei Mari
(La acest produs, Maria, singura care mănâncă animale necunoscute, s-a exprimat așa: “Mielul ăsta are gust de iepure. E absolut delicios!”)
.

.

.

.

*
4. În trendul metropolei  (pentru provincie kinda funny & snobish.)
Platoul Mariei
Conține brânză mozarella, felii de dovlecei răstigniți pe grătar, frunze de rucola, tomate și pastramă ardelenească, pudrate cu sare, piper și oregano.
Piesa de rezistență este, evident, stropirea lui cu ceea ce noi numim “terebentină” – adică ulei de măsline cu aromă de trufe, care-i dă un gustișor pervers și adorabil.
.

.

.

.

Cine e câștigătorul?

Sunt la tata acasă. În Tg-Jiu e soare și miroase a copaci verzi, nu a beton. Am colindat magazinele SH, pentru că-mi plac hainele vintage. Sunt mai ieftine și mai de firmă.
Eu sunt cuminte și moale.

Vă doresc Sărbători Fericite, alături de cei scumpi și dragi vouă!

Vă pup cu dragul cel mare,

Manon.

Cafeaua mi-o băusem… Așa, ca să nu invoc pretexte, că urăsc mincinoșii.
Nici cutremur n-a fost, că m-ar fi luat cu leșin; așa simt eu cutremurele, mă ia cu leșin la lingurică, am vertij și până spun bă, e cutremur, trece.

Așadar îmi băusem cafeaua, …cred. Nu eram moale, după somn.
Când mă trezesc, eu sunt un pic zombi. Merg teleghidată la baie, spăl ochișorii și dinții, mă strecor în bucătărie, fac cafeaua și pe urmă, cu ochii întredeschiși, evit oglinda – că-mi stă pijamaua aiurea, și intru la duș.
De unde ies aburită semi-zombi și fug în bucătărie să mă trezesc.

Deci nu mai știu dacă îmi băusem cafeaua.
Cert este că eram în bucătărie și scormoneam un punctișor de pe frunte, cu ochii în oglinjoara care se sprijină de geam, vai de mama ei, e atât de mică, incât o folosesc- nu pentru machiaj, ci doar ca să-mi fac, din când în când, cu ochiul, singură, pentru că atâta văd în ea, un ochi.

E pe pervaz, oglinda, la distanță de mine, și nici nu prea mai zăresc, eh, vârsta…

Scormoneam, zic, la punctișor, și îmi ziceam în gând, dă dracu la o parte găletușa cu dero, să fii mai aproape de oglindă, nu vezi că nu vezi nimic?
…Cred că am apucat să-mi răspund șarap!, și am făcut un pas înapoi, pe covorașul fluffy de bucătărie, care a alunecat vioi pe gresie.

N-am mai apucat să mă admonestez, căci am zburat, ca să folosesc un cuvânt decent, pe spate, direct sub chiuvetă, peste găleata de gunoi, dărâmând și bietul răftuleț din dreapta, ce vină avea el?

M-am lovit la toate alea, și nu înțeleg de ce un om nu poate cădea demn – numai în cap sau în cot… Mi-am julit toată mâna dreaptă, dar și glezna stângă. Deși n-am, în bucătărie, sârmă-nghimpată.
…De fapt, n-am loc, în bucătărie, nici să mă întorc cu spatele.

Am sunat-o pe Maria, ca să râdă și ea de mine, dar ea, mititica, nu a scos niciun zâmbet prin telefon, cred că a hohotit de câteva ori, sau mi s-o fi părut mie, că m-am lovit și sub barbă, și pe lângă ureche… Dar urechea e OK, am auzit clar când Maria mi-a zis din tot sufletul ai căzut ca o vacă, să-mi fie rușine, eu am învățat-o să vorbească urât.

Suntem în săptămâna patimilor, deci cafeaua n-are nicio legătură dac-am băut-o sau nu.