– Când o să mor nu iau cu mine nimic, Ionele. Să mă acoperi cu un duplex.
De ce or construi unii garsoniere în cimitir?
O fi mai ieftină veșnicia în întuneric?
De fală? Să te invidieze, cine? Morții din vecinătate?
– Ce faci, babă Saftă, ai cruce nouă de marmură? A? … Cam mică…
– N-avură bani copiii, nea Cardele… La anu de-abia or să-mi pună și un gard jur-împrejur… Da’ dumneata…Bată-te norocu’…
– Eh. Mi-au pus garsoniera asta pe piept, și-mi place culoarea ei verzuie, de mor…
– E bine, maică, că te prinde.
*
Stăteam, în Noaptea Învierii, lângă mormântul mamei, și mă minunam de căsuțele de vacanță eternă, din jur.
Unii au făcut foișoare, n-au avut bani de clădire. …Foișoare. Patru țevi lucitoare cu acoperiș de plastic. Să nu ruginească dala de beton? Să facă umbră crucii?
– Ce-i cu foișoru ăla peste mormântu tău, Vasilico?
– Am alergie la soare, Tănțică, de când eram vie.
– Îu, că mă speriasem. Crezui că scorpia de noru-ta vrea să facă un grătar aci, de unu mai.
…Se distrează de mor, decedații…
…Rudele vii își plătesc prostia la bancă.
