Jurnalul lui Manon.

Am întâlnit, în viața mea, loaze de toate categoriile.

Viermuși pupincuriști buni de nimic.
Idioți lamentabili cu memorie bună.
Stăpâni care devin sluga slugii lor.
Indolenți care-și acoperă prin demagogie incompetența.
Curve cu discursuri moralizatoare.
Șobolani fitiliști care te salută slugarnic.
Satane care te amenință cu Dumnezeu.
Amorțiți care te urăsc pentru că miști.
Marionete care te disprețuiesc pentru că n-ai sfori.

Am întâlnit, în viața mea, loaze de toate categoriile.
Oameni fără onoare.
Oricât s-ar ascunde și oricum s-ar manifesta, aceștia ajung în punctul în care se vede, clar, că sunt împuțiți și strâmbi.

Atunci, spune-le:

Sinceritatea este o formă de igienă.
O promisiune respectată denotă caracter.
Demnitatea nu se transferă prin mimetism.

…Și să vezi muie ce-ți iei.

Răspund aici Ioanei, care mi-a trimis un mail lung de mi-a zdrențuit inima – pe care, iată, că o mai am, încă.

Diferența dintre un bărbat de onoare și fătălăul care consumă existențe este aceasta, draga mea:

Bărbatul de onoare are harul de a le face pe toate femeile să se simtă speciale, căci iubește femeia. Relația cu el, de orice natură ar fi ea, e odihnitoare, căci nu îți desenează nici semne de întrebare și, în consecință, nici paranteze de dosit secrete-n ele.

Fătălăul labagist are slăbiciunea de a le face pe toate femeile să creadă că sunt speciale pentru el (observi diferența, da?), căci este, neparadoxal, un jalnic misogin.
Alergând permanent după confirmări și după validarea masculinității, el flirtează neobosit, cu ochi inocenți de vițel, activează/dezactivează joculețe de paianjen, face complimente cu perdea/fără perdea, în funcție de victimă, cu alte cuvinte – consumă femei și se-nvârte-n gol.

Acum.
Tu vezi din ce categorie face parte ăla al tău.
Și.
Răspunde-ți dacă ești în categoria consumabile.

Bărbatul de onoare are har. Te fidelizează.
Fătălăul are slăbiciune. El sfârșește prin a deveni trofeul inutil al uneia ca mine.

Verzui, cu ochii răi, anemic, supt în pomeți,  cu pantaloni prea largi și curea prea strânsă, cu omoplații ieșiți ca săgețile prin cămașa-uniformă, vai de mama lui cine i-o calcă, body-gardul stă, precum numele, țăruș, înfipt în importanța jobului de apărător al ghișeului primiri-urgențe.

Nu i-a plăcut sapa. N-o fi fost bun de portar, așa că face pe sperietoarea de strajă spitalului, ca nu cumva cretinii ăia de bolnavi aliniați la coadă să deschidă gura pentru a protesta ceva.

Sfrijitul apără vajnic mișcările în relanti ale madamelor de la ghișeu, cu ochii cei vigilento-amenințători (că fizicul de biscuit nu-l ajută).

Se mai ridică din când în când pe călcâie, ca opăriții de la circulație, pune mâna la pulan și analizează, cu privire de expert, pacienții – cât sunt ei de bolnavi și cam care ar fi ăia care ar putea deschide gura pentru a striga, peste rând, doamna funcționară, nu vă puteți mișca și dumneavoastră mai repede?

Bietul.

Mi-e milă de el.

Pare nemâncat și e prea tras la față.

O sta așa de țeapăn și demn -de frică să nu se prăvale în fața bolnavilor pe care-i sfidează.
Îl vor arunca ăia, flasc, la fundul cozii, până-i vine rândul, pentru constatare.

“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor.”

*

– Eu mi-am dat seama, Nona, că tu nu eşti prea credincioasă.
Mi-a zis un tip, ieri.

Tot el m-a făcut să casc, politicoasă, în vreo două rânduri, când îmi povestea, exaltat, despre cât de tare crede în biserica ca instituţie şi în anumiţi preoţi care fac minuni.
I-am răspuns, atunci, că ceea ce simt oamenii, în raport cu Dumnezeu, este un lucru intim, care nu se disecă precum fotbalul, şi că mă sperie credincioşii înfocaţi, care-ţi bagă crucea pe gât şi te declară satană dacă te îneci cu ea.

Şi, ieri, iată, din neant, concluzia. Şi-a dat seama că eu nu sunt prea credincioasă.
Mi-a pus ixul în frunte.
În momentul imediat următor m-am îndoit şi eu, de mine.
De ce, mă-ntrebi?
Pentru că eu, omul care şterge lacrimile altora, care dă zâmbet, pentru a îndepărta umbrele, care crede că singura noastră speranţă este să primim lumina, de Sus, şi să o dăm mai departe… eu, în clipa aia, am simţit nevoia imperioasă de a-i da, tipului, un pumn în gură.
Dorinţa a fost atât de mare, încât am vizualizat-o.
M-am întristat. De tot şi pe toate.
Am respirat, plină de amar.
– …Aşa ai decis tu, i-am răspuns, tu, omul care nu şi-a cerut iertare niciodată, în viaţa lui. Eu nu sunt prea credincioasă, zici, perfect-credinciosule care eşti.

*

Perfect-credinciosul, sărac cu duhul, adoratorul de concret…
A lui va fi împărăţia cerurilor.
…Şi acest iluzoriu îi dă forţa de a-şi risipi deja-ratata viaţă de pe pământ – arătând, trufaş, semenilor, degetul mijlociu.

Sunt, unii oameni, corecți. Și punct.
Nu foarte corecți, nu extrem de corecți.

Cei extrem de corecți se manifestă așa doar când au un interes personal; în rest, dumnezeu cu mila.

Pe cei care se autoproclamă foarte corecți – eu i-am denumit tiptilici.
Merg tiptil.
Pe sugestie.
Îți apar în față, sau, doamne ferește, în spate, cu interes mimat, sobrietate și heirup flasc -chipurile, de preocupare.
Își consumă energia proiectând.
…Fapte, zero.

Dacă i-ai duce în pădure și le-ai da un brânci de mobilizare: măh, trebuie să-i spionați pe dușmani fără a vă deconspira…
…Ei, bine,  foarte corecții s-ar descălța. De, sanki, hărniceală. Ca să nu audă dușmanul că se apropie, gimme a break.

E, și aici e buba.
Când ești încălțat, poți trosni o rămurică. E, și ce, pădurea e vie.
Dacă ești desculț și calci vreun ghimpe, îți scapă, instant, un auci! – și s-a dus dracu acoperirea.

Mă plictisește de moarte un tiptilic.
Mă apucă dracii, numai când îl văd.
Iar o să aud planuri, idei – tot ce i se năzare lui. Propovăduite pe ton molcom, cu ochi de peștele mă-sii de treabă.
Nu mă-ntreabă ce cred eu; nu-i trece prin cap că, printr-o stranie întâmplare, se poate să mă fi gândit și eu la lucrurile astea, evidente.

Respir, cu negurele-n ochi și, pentru că eu sunt un om corect punct, îi spun:
– Am rezolvat, deja.

Și-i dau papucii, să-l feresc de ghimpe.

Au date reale.
Au potențial.
Au o latură mistică.
Instinct de conservare.
Inteligență intuitivă.

…Ca să ce?

*

Oamenii tip șobolan sunt cameleonici.
Îi întâlnești, simți exact nivelul speciei, dar zâmbești politicos.
Ei fac efortul, atunci.
Să se cocoțeze până sus, și să se lipească oglindă de ideile tale.
Efortul e considerabil și epuizant. Tu aplauzi ușor, în gând, când vezi ardoarea.
Ce filosofie de viață sănătoasă.
Câte lucruri, în comun.
Ah ce completare.
Blah. Blah.
Ești semi-cucerit.

Urmează ca, din dorința asta tâmpită de a-ți demonstra că lumea are, în ea, și oameni speciali, să începi să pui, în gând, piesele de puzzle lipsă, care transformă radical imaginea omului șobolan. În mai bine.

Oamenii tip șobolan sunt acaparatori.
Dă-le jos, delicat, haina complexului de inferioritate și pune-le pe umăr o mână caldă, prietenoasă.
Îi vei face să se simtă acasă.
Nu vor mai avea nevoie de cameleonism.
Se vor relaxa.
…Într-atât de mult, încât, încet și sigur, vei remarca schimbarea.
Te patronează, la început, discret.
Pe urmă își iau avânt și își prezintă filosofiile de viață geniale (pe care tu le-ai consumat din adolescență când mergeai cu trenul în provincie, și dezbăteai cu vecinul din compartiment soarta, viața, OZN-urile sau pe însuși Dumnezeu).
Nu mai există dialog.
Doar adevărul lor irefutabil.
Și gândirea unilaterală, aspră ca o așchie sub piele.
Ești deja privit ca și cum tu ai fi un imbecil.

Oamenii tip șobolan sunt meschini.
Te-au citit.
Te-au halit.
Te mint.
Te trădează.

*

Experiența cu un om tip șobolan, pe care ți-o dorești a fi unică – este revelatoare și educativă.

*

M-a intrigat întotdeauna vorba asta: Șobolanii părăsesc primii corabia care se scufundă.

…Bravo lor, zic.
Să se înece tot primii. 😉

Are capul mare.
Creierul atrofiat.
Gură de buldozer. Cu ea sapă în tainele celorlalţi, cu ea scuipă înspre alţii confesiunile bieţilor nefericiţi care au crezut că omului respectiv îi poţi încredinţa o taină.

Are ochii acoperiţi de jaluzele şi urechi de prădător nocturn.
Sare de la o stare la alta ca luminile unui girofar.
Te unge ca alifia, uneori, ți se vâră în ochi ca sarea – alteori.
Are limba ca un mosor fără ață – dar cu intenție de fitil, și întunecă orizontul chiar dacă afară e lumină.

Când specimenul de mai sus este femel, doza de otravă este maximă şi paralizatoare.

M-am întâlnit cu ea, săptămâna trecută.
Eu, toată un zâmbet.
Ea, cu flăcările iadului stângaci acoperite de jaluzeaua privirii.
Nu ştiam de ce.
Am vrut să aflu.

– Ce ai? Eşti supărată?
Ea mi-a scrâşnit, printre vocabule incoerente, doi saci de nisip.
– Normal că sunt!!
– “Normal”? …Adică… pe mine?
– …Nu ştiu. Încă fac… cercetări.

Iată provocarea. În momentul cel mai nepotrivit.

Mi-a murit zâmbetul, instant.
Eu nu fac mahala.
Evit loazele greşit informate.
… Dar nu admit ca acestea să-mi fută ziua.

Am mitraliat-o, scurt.

Și iată surpriza. Într-o secundă – printr-un procedeu pe care eu nu îl înţeleg şi nici nu vreau să – faţa de buldozer s-a transformat în privire de câine supus.
– Hai, mă, că am glumit…

– Ai “glumit” cu mutrele fioroase și cu “cercetările”?… Hai să îţi spun eu ceva…

*

Am părăsit locul faptei numai după ce am avut grijă ca inculpata să simtă senzaţia aia… unică…
… Pe care o experimentează cei care au curiozitatea de a fotografia un glonţ din faţă.

Trec, unii, prin viață, bătrâni și triști, de parcă s-ar fi născut cu lumânarea aprinsă pe piept.
Neviii.
Ochii le băltesc a nelumină.
Sunt mici, dar te privesc de sus, din golul absolut.
Suspină sacadat și-aproape-n șoaptă cuvintele, obligându-te să te ciulești și să încerci, forțat de politețe, să asculți nonsensuri.
Se-ntâmplă o dată, de două ori, de trei…
A patra oară simți nevoia să îi priponești de ușa de la intrare, ca să-i strivești de perete când intri și când ieși, doar-doar s-or trezi la viață.

Politețea lor de vulpe te incită să înjuri.
Minciunile suflate cu aer conspirativ ți se lipesc de urechi ca tencuiala grea.
Deviat de la sens, nutrești, pentru o clipă, dorința perversă de a le acoperi gura cu hârtie de prins muște…
…Dar pritoceala lor metodică, fatal, îți rade tot elanul, de ajungi să simți că ai coada între picioare în loc să înfigi steagul luminii, sus, pe redută.

*
Deși te umbrește momentan,
Neviul își picură apă de întuneric pe tăciunii propriului răsărit.

La parterul unui Mall e o farmacie. În acea farmacie e un farmacist.

Farmacistul e frumușel. Are părul aranjat în stil răzvrătirea, și o față imobilă ca un dulăpior fără sertare. E tânăr, nu-l poți bănui de pareză bi-facială (o inventai io, cred).

Când te privește, îi citești în ochi un sincer Șampon pentru mătreață – căci asta scrie pe flaconul așezat în raftul din spatele tău. Ai senzația gravă că ești transparent ca un geam lustruit bec.

Farmacistul nu zâmbește. Am tras eu concluzia asta, după două vizite la respectiva farmacie.
S-ar putea ca el să fie constipat. Dar intervalul dintre cele două vizite a fost de vreo trei luni, așa că nu e constipat omul, căci ar fi murit până acum. Doar că nu zâmbește deloc. Nici nu se încruntă.

Emană o seriozitate monosilabică, cu ascuțiș specific de inginer topograf din garda ceaușistă – dar îi lipsește prețiozitatea aferentă vârstei de dinozaur.

Farmacistul e ca un sfinx. Înțepenit, rigid, și al dracului de interesant.
Se mișcă de parcă ar levita pe orizontală, cu coloana băț, iar politețea lui de gheață îmi aduce aminte de vocea robotului Marcel care ne păstorește GPS-urile.

Farmacistul mă fascinează. Mă fâstâcește atât de tare, încât îmi vine să mă descalț la intrare, să plutesc diafan, ca fecioarele pe pajiste, până în fața tejghelei, și să scriu, cu cerneală roșie, pe un bilețel, ceea ce doresc să achiziționez din farmacie, respectiv supozitoare cu glicerină pentru Maria rowatinex pentru rinichiul meu.
(Așa.
Deci acum mi-am pus-o pe Maria în cap.
…Ocazie cu care mi-am adus aminte:
Farmacistul e imun și la frumusețea infatigabilă a Mariei.)

*

Concluzia mea este o întrebare:
“Farmacistul o fi extraterestru?”
Ete, asta mă frământă pe mine de când am citit despre interviul lui Bleonț…
…Căci logica lui Bleonț pare irefutabilă: Dacă nu-ți arăți dinții, ești extraterestru. Dacă îți arăți cocoșelul în public, dovedești că ești om.

Îl vezi peste tot, multiplicat ca limbricii. E plin pământul de ei, dar nu crapă, să-i înghită, că-i e și lui frică de…

…Fitil.

Harnic – doar când e privit de ochiul șefului.

Se îndoaie, se frământă, plimbă țeava prin întreprindere la momentul oportun.

Uneori oftează cu ecou.

Are voce blajină pe frecvență ușor stridentă și priviri de maică precistă.

Practică, în măsură farmaceutică, uimirea și confuzia.
Te face să repeți un lucru până când se alege praful de logica elementară.
Îi e comod să-l crezi prost, căci nu ai timp de explicat la infinit – așa că preferi să îl ignori și să rezolvi tu problemele. …De cele mai multe ori sunt ițe încurcate chiar de el.
Deci te enervezi.
Atunci îi crește, brusc, din neant, și mușchiul de personalitate.
…Oh, da, în el agonizează un lider ascuns, frustrat că nimeni nu-i recunoaște meritele (care?).

De aici, otrava.

Nu e prost, ci viclean.

Păcălitor.

Privirea de oaie beată mușamalizează gânduri de lup mârșav.

Confuzia jucată acoperă țeluri precise.

Miorlăiala ascunde o limbă veninoasă care poartă vorba, de la o ureche, la alta…

Ținuta umilă se transformă instant în șopârlă târâtoare prin tranșee, pentru a băga fitile pe toată rețeaua. Ici, colo, pretutindeni.

… Dar. Ironia soartei (ah.)

Când ești fitil, e logic să îți dea altcineva foc.