Jurnalul lui Manon.

Am șters acest articol. Pentru că am lovit.

Frustrările – atunci când cei dragi ție sunt jigniți de alții- te orbesc.

Și dai cu sete, uitând că rostul tău este să încurajezi binele.

Să ștergi lacrimi, nu să le provoci.

E înăltuț, drăguț, pompier cu funcție și de portar. În timpul liber, om bun la toate.

Alex.

Are o voce glisantă, i se subțiază așa, ca firul de ață, când vorbește. L-aș lua la noi, la Studio, dar trage toată lumea de el.

Alex face parte din familia UNATC.

E curat.

Zâmbește frumos și are obiceiul să se împrietenească, pe la admitere, cu candidatele. Plin de solicitudine, oferă informații – camelonul ăsta mic – de zici că e student.
Dar el e doar pompier cu funcție de portar.
Are 20 de ani, și muncește.

Îi place cu noi.

Când mă vede preocupată, fuge după mine, doamna Nona, sunteți supărată pe mine?
– De ce să fiu, măh? Și ce mă tot întrebi, de parcă aș fi vreo scorpie?
– Așa. Ca să nu fiți supărată pe mine.
– Alexandru, mă plictisești.

Și el zâmbește frumos. Îi lipsește mama lui…Ahh… Copiii fără mamă…

Și taică-su lucrează la noi, tot pompier. Nu se înțeleg deloc, iar eu îl cert pe ăl bătrân, să lase copilul, că e bun, și muncește.

Alex a început să vină la spectacole. Stă cuminte să le vadă. …În repetate rânduri.
Și el, și Chiriac, alt pompier. Și Antenuță, electricianul. …Deși programul lor de lucru s-a terminat…

I-ai corupt, Alex, zic eu cu inima caldă, zâmbindu-i… (Dar nu-i așa. I-am corupt eu, pe toți. 😉 )

*
Acum trei zile, Alex era cățărat pe schela de lumini.
– Dă-te jos de acolo, că mă bagi în pușcărie, cine te crezi, Tarzan?
– Doar pun un cablu, doamna Nona, nu cad.
– Bineee… Mă supăr!
– Noo… cobor acum, stați să-l prind și gata!

*
Ieri, Alex se fudulea prin incintă cu o centură lată, prinsă la brâu, de aia, de alpinist utilitar. Zdrăngăneau pe ea câteva carabine mari.
– Unde dracu te mai cațări, măh, cu centura aia mai mare ca tine?
– Nicăieri.
– Da, Alex. Are sens.

*
Azi, Alex avea piciorul stâng în gips.
– Vai de capul tău, Păcală… te-ai împiedicat în centură? …Sau te-ai cățărat pe undeva, ai căzut și ți-ai rupt piciorul?
– Noo, am alunecat pe scări. E luxat. Aveți cumva cârje?
– Mmmda, Alex, am.
– Mi le dați și mie?
– Da, Alexandru, mă reped acum să caut în birou…Pff… De unde dreq să am cârje eu? Toată viața mea am fost scrântită la cap, la membre m-a ferit dumnezeu…
… Și el iar zâmbește frumos.

*
Pe seară, Alex a venit la spectacol sprijinindu-se într-un cadru de aluminiu, șontâc-șontâc.
– Să vezi bătaia dracu ce-ți dau eu ție, i-am zis… Tot nu te potolești… Și i-am deschis ușa, să intre în sală…

Mâine o să se fudulească prin școală cu gipsul ăla și cu cadrul de aluminiu… Îl vor întreba studenții ce s-a întâmplat, și el o să povestească de nebuna aia de treaptă pe care a alunecat…

*
Alex al nostru… L-a adus și pe el soarta printre noi… Are nevoie de atenție, căci are sufletul burețel…

Mi-e drag, Alex.

… Căci a rămas blocat în copilărie. De aia zâmbește așa de frumos. 🙂

Dear Shane,

Please help me, I need to understand someone’s behavioral profile.

File number: 90036891

Subject name: sad אוֹנֵן

.

Follow the Instructions bellow:

1. Select Sentences.
2. Copy and
3. Paste:

“Fucking with your mind!”,
“It feels good to be bad!”,
“Don’t want to get old and pathetic.”,
“You blew my mind, now blow me…”

4. Analyze sentences.
5. Diagnose and send me the results.
6. Erase sentences and empty the Recycle Bin (make it look like an accident, the poor dude is already doomed).
7. Burn this letter.

Thank you.
F.G.

______________________

Dear F.G.,
It’s done.

This fellow has the U.I.T. values as his top three attitudes.
The Utilitarian value shows a passion for getting results and making money.
The Individualistic is a desire for power and control – one who is a natural leader and is driven to succeed.
The Theoretical is a passion for learning and gaining knowledge for the sake of knowledge.

But unfortunately the poor man suffers from mental progeria syndrome… Furthermore, his heart is completely shattered…
He was born old and pathetic.

Conclusion: the subject is nearly perfect, as a human being.

Please ask this sad person: Does being screwed up emotionally excuse being a jerk?

Greetings.
Shane.

Ziua de 25 adună multe, pentru mine.

Azi, îl pun pe EL aici, din admirație.

A plecat într-un 25,

ca

să

rămână

forever…

… A beautiful mind

G. e frumos de pică. Pălugă. Seamănă cu actorul care a jucat rolul lui Iisus, și a înnebunit.
Nu G., ci actorul. G. e tot actor.

S-a lipit scai de mine și mă tot plictisea pe mess, ieșiți la o țigară? Acum, dacă nu mă caută să mă plictisească, mă enervez.

E moldovean, dar pare ardelean, cu vorba moale și blajină, și nu m-ar scoate din dumneavoastră, ferit-a sfântul, deși boscorodim ca marinarii.
Are mereu dileme sufletești, și vrea să știe tot, să înțeleagă, să disece… Cum îl frământă ceva, cum, hop, pe mess, sau țârr, la telefon… E inteligent, are simțul umorului, nu îmi umblă la șurub și râde instant când glumesc. Și-a făcut și blog, și scrie bine.

…Și mă plictisește în continuare.

– Sărumâna, unde sunteți, acasă sau la școală?
– La școală.
– Aha. Eu sunt acasă, vin la școală.
– Vino, că eu plec acum acasă.
– Bine, deci vin să ne întoarcem?
–  Hai.

♦
G. cântă la chitară. Stăm în fața ușii mele, ca orbeții, și el cântă. E sexy, cu țigara în gură, zdrăngănind.

E îndrăgostit de doi ochi albaștri de mignonă, și e tut ca un taur ce se află.
Auzi, măh, ești sexy, așa, când cânți. Ar trebui să te vadă și aia, că fetele cad late în fața bărbaților cu accesorii. Un halat alb, o chitară, o barbă culă, un mercan…
El zâmbește cu ochii ăia mari, de suflet frumos.

♦
Auzi, măh, tu ești așa… asexuat. Nu mă uit la tine ca o femeie, dar nici ca o mamă cu acte în regulă ce sunt…Hmm…

Sunt un pic intrigată. Când mă gândesc la G., realizez că este singurul om din viața mea pe care nu îl pup niciodată, nu îl drăgălesc, nu îl îmbrățișez. El există, nu știu de când și cum, lângă mine, și ne căutăm să vorbim. M-a făcut dependentă de el, ete, și acum, în clipa asta, eu stau cu ușa deschisă și mă îmbufnai puțin, că a plecat să rezolve o treabă, al dreq ce ești, mă culc până când vii!

♦
Aseară împărțeam preșul de la intrare, și l-am întrebat dacă eu sunt ca în jurnal. Mi-a răspuns, desenând în aer, cu mâinile, două rotocoale, că da, sunt ca în jurnal, dar că e ceva mai mult… Atunci a făcut primul rotocol, e jurnalul, și a făcut și al doilea rotocol, și e lumină și curaj.
În realitate sunteți mai mult decât în jurnal… e și lumină și curaj. Mi-a venit să lăcrimez, de emoție, G. a zis că am lumină…

♦
Ne vede lumea împreună, uite, azi, la examen, l-am așezat lângă mine. O tipă haioasă din școală îmi face semn din ochi + gură: Ce e cu tipul ăla beton, te-ai vindecat de abstinență?
Eu îi mimez că tipul e de-al nostru, că iubește doi ochi albaștri și că nu e al meu.
Tipa îmi șoptește: Atunci îl iau eu! …Mă abțin, că îmi vine să îi dau un cot în ficat lui G., și să îi spun, vezi, bă, că ești mișto?

*
Relația asta mă tot frământă, de ceva timp, s-o înțeleg, căci e specială și unică, pentru mine.

Și de-abia azi am înțeles. Am înțeles de ce stau eu, femeie, lângă un bărbat pe care nu îl percep ca mascul. De ce îl ascult, când se confesează, și îi răspund franc, fără să îl menajez niciun pic.

Eu sunt… (și v-aș ruga să râdeți în surdină, Manon e al dracului de serioasă, acum)
…Eu sunt, pentru G. …ca un tată.

N-am crezut, vreodată, să am și coordonatele astea, dar așa este. Când sunt cu G., sunt tată, camarad, tovarăș.

Femeie bărbată am fost toată viața mea, că mi-a scos dumnezeu în cale destui fătălăi.

Dar acum sunt tată.

Na, o spusei.

Manon e și mamă, și tată.

A, și femeie…cred. (Că de asta uitasem… di tăt.)

Aţi întâlnit-o vreodată pe cutra aia incorigibilă, imbecilă până în măduva ADN-ului?
Care nu salută niciodată, că îi cade rangul de semi-analfabetă?
Vicios de rea, insolentă mai ales cu cei pe care ar trebui să îi respecte?
Veşnic ciufută, lătrând pe toată lumea dintr-un complex de inferioritate care ar fi trebuit să o facă smerită?
De veci în stres şi, chipurile, ocupată, ca să evite conversaţiile decente?
Nulă, ca omenie, însă fudulă şi ţeapănă ca un pai?
Care declamă neruşinat, de-ţi îngenunchează spontan, şi educaţia, şi anii de şcoală: “Eu sunt a dracului!”?
Pe care trebuie să o guduri pentru a o determina să facă ceva absolut firesc, uman, scris clar în fişa postului în care şi-a lăbărţat curul imens?
Bârfitoarea şi fitilista perpetuă, care râde cu spume de oamenii buni, făcându-i proşti?
Care se înghesuie, pe şest, să facă studii, doar pentru a avea salariu mai mare?
Care trăieşte doar pentru a mânca? …Căcat?

Aţi întâlnit-o. Este otrava din sistem…
…Care ştie atât de bine limbi străine, încât merită să o saluţi, dimineaţa, cu Gutu-te-n tag!

***

Urcam scările. De două zile, matracuca n-a ratat nicio ocazie pentru a-mi demonstra că este, incurabil, reptiliană…
M-am oprit şi i-am stopat atacul, politicos: Bagă-ţi limba în gură, că data viitoare… te spulber!

…Şi, culmea, mă simt bine.

(aici nu ştiu, să bag un zâmbet, sau să fac cu ochiul?)

E profesor la noi în școală, are grijă de studenții secției Păpuși-Marionete.
Un suflet de excepție, din secunda unu l-am considerat familie și mi-e drag ca un frate. Mă bazez pe el la toate evenimentele școlii, știu că va prezenta publicului exerciții frumoase, minuțios pregătite.

Oamenii ca el scriu istorie în UNATC.  …De aia bună.

Mă invită, acum două zile, la examenul celor de anul II: Vino, e de râs, facem Commedia dell’arte, se numește “Ah, iubirea!”.

Deci trebuie să merg.

Au venit mulți oameni, ca la spectacol, parcă au uitat că e doar un examen, facem loc, mai punem scaune, mă așez, mă ridic să cedez locul unei doamne, mă strecor pe rândul doi, e cald, infernal de cald, mă întâlnesc cu un fost coleg de facultate, ne pupăm, mi-e drag, îl smulg de pe scaunul în care stătea stingher, vino, dragule, aici, pe centru, că tu ești vedetă, el se fâstâcește, o mai culeg pe o doamnă rămasă în picioare și o așez la stanga mea, mă uit pe program și nu înțeleg nimic din ce scrie, copia xerox e întunecată, sst, potolește-te vierme mik, se sting luminile, se aprind reflectoarele și începe spectacolul, sst.

Textul mă captează de la primele cuvinte. Profund, cu parfum de epocă, amuzant, cu răsturnări de situație, scriitura e clasică dar, nu știu cum, e și proaspătă, fără pic de praf. Îmi scotocesc memoria, nu găsesc reper, mă las păgubașă și savurez, chinuindu-mă să rețin frazele de impact pentru a le pune aici în jurnal, dar cum să reții câteva fraze în contextul în care întreaga poveste se rostogolește, plină de suspans, inteligență și umor și îți intră în sistem pe ochi, prin urechi, direct în sufletul care aspiră tot, hulpav?

Studenții sunt roșii în obraji, mai dau bâlbe mici și adorabile, scenele trenează uneori, dar nici nu contează, pentru că vreau mai mult, și mai mult, mă hrănesc cu situațiile imprevizibile și cu frazele abile, care au cel puțin câte trei înțelesuri… Dincolo de micile stângăcii inerente, care țin de faptul că cei mici sunt extrem de emoționați, simt că se leagă frumos ceea ce a scris autorul cu ceea ce a ilustrat profesorul coordonator, care, iată, mi-e și mai drag acum, căci a pus suflet și dragoste în micul examen.

Când se aprinde lumina, anunțând sfârșitul, ai senzația aia, clară, de continuare.

Profesorul apare la aplauze și simte nevoia să spună, potolind puțin palmele entuziaste (în timp ce eu gândesc ete, și el e justificator, ca mine) că examenul a fost făcut în pripă și că  el este autorul textului.

Eu rămân bumbeni o secundă, mă aplec spre scaunul din față, unde stă Ancuța, e și ea profesor la Păpuși-Marionete (suntem tize de nume) și, bucuroasă, îi spun: Ancuța, chiar așa, Deciu a scris textul?
– Da, Nona, chiar el.
– Moaamăă, ce mișto, e genial, dragul de el!

Zâmbește cald și doamna din stânga mea, cred că e mama unui copil, că i-am simțit emoția profundă, pe tot parcursul examenului.

Mă aplec, iar, în față, nu mă potolesc:
– Cum, mă, Ancuța, minunea asta de text, impecabil pliat pe commedia dell’arte aia clasică, nu pot să cred, chiar Deciu, el singur…?
-Da, măi, zâmbește Anca, molipsită de bucuria mea.
– Deci Deciu e minunat, e minunat, ce mă bucur…

De-acum se bucură, pe lângă mine, nu numai Anca și doamna din stânga, ci și cei de pe rândul întâi, plus vecina din dreapta.

–Ancuța, e genial, să știi!!! Anca râde cu gura până la urechi, mă știe cât de copilandră sunt.

– Auzi, Ancuța, Deciu e însurat? (Și nu mai aștept răspunsul ei, știu că e însurat, însă eu sunt ghidușă acum, de bucurie.) Fii antenă aci, dacă nu e însurat, îl iau eu!

Toată lumea din jur e deja bine dispusă, iar doamna din stânga, cu un zâmbet laaarg, zice:
– E însurat, eu sunt soția lui.

…Eu mă uit în ochii ei și mi-este, deodată, clar: această femeie cu privire luminoasă este izvorul de inspirație pentru povestea de iubire pe care tocmai am văzut-o.

*****
Cu aprobarea autorului, pun aici o parte din prolog:

Autorul (Ana) – Bravi, bravi…. concitadini…bravi… linişte…basta… basta.. adică gata…Asta este noua piesă despre care v-am vorbit şi pe care o vom pune în scenă…
Voci – Ce piesă?… care-i subiectul … ce tratează….?
Autorul – Linişte…conflictul este foarte simplu – IUBIREA…..
Oana – Iubirea ??!! Ştiu că iubirea este un sentiment…. Cum poate fi iubirea un conflict?
Autorul – (foarte doct) Iubirea, draga mea, este mai mult decât un sentiment, este o energie… pură…. dar cea pe care o înţelegem noi sau mai bine spus cea pe care o percepem noi cu fragilele noastre inimi, generează un permanent conflict…
Oana –  (năucă) Ce conflict ?!%¤??!!
Autorul – (puţin iritat) Conflictul de a nu fi complet…
Toti – Cum adica….N-am înţeles…?
Autorul – Conflictul de a fi doar jumătăţi care trăiesc cu nostalgia întregului….
Toti – adică….???
Autorul – Conflictul de a căuta cu disperare pe cineva… care să te ajute să te găseşti pe tine însuţi…..

*****

Categoria Latrinel. Genul ăla de femeie cu creier vidat, ochi nuli, intonație de electromotor când i se rupe curelușa, caracter invidios acoperit de aparente gânduri pozitive.
O scorpie invidioasă mascată de o imagine de femeie bună ca pâinea caldă, ce aruncă în aer vocabule banale care, crede ea, ar trebui să impresioneze ascultătorii. În capul cel golaș, orice emanație imbecilă are valoare de manuscris de la marea moartă.
Este atât de importantă în proprii ochi, încât nu se poate abține să nu scoată pe gură tot ce i se îmbârligă în cap, cu aer de taină sau alintat, reușind să stârnească priviri ironice, căci oamenii din jur nu sunt cretini.

Personal, i-aș da premiu pentru felul în care și cel mai haios banc este povestit, de latrinel, așa de larg și pe îndelete, încât ai impulsul necontrolat de a arunca priviri furișe în jur şi de a-ţi pregăti batista, oare participi la o misă funebră?

Insistă periculos, de fiecare dată când mă vede, să-mi împărtășească toate inepțiile, printre care eu jonglez cu ține-mă, doamne dar scap uneori, ne-voit, un respectuos îmi mănânci neuronii.

Acum două săptămâni. O întâlnesc. Avea colțurile gurii în jos.
N-apuc să salut, că îmi aruncă otrava:
– Sunt supărată pe o rudă din străinătate, ai dracu de emigranți, au plecat …acolo și se cred cei mai deștepți, au uitat de țara lor…

Eu, martor mi-e dumnezeu, aveam o zi bună…
…Dar, auzind-o, mi-a pocnit inima, instant, iar negurelele au intrat în viteza a cincea, fără manevre pregătitoare.
O prind de umeri ferm, ma aplec și îi șoptessssc la ureche, cu ochii închiși, pentru a nu executa o trepanație cu bisturiul privirii: Te rog eu muuult, nu mai spune, în fața mea, despre cei care pleacă în străinătate ai dracu de emigranți… Ei au plecat acolo, nu ca sinucigași, ci ca ne-mioritici. Vor să își schimbe viața, sau vor să fugă de infecția de aici. Și ei fac parte din speranță, am rude acolo, prieteni dragi, îi simt cum le tremură inima de dor, sunt, uneori, melancolici, alteori, triști căci și străinii sunt răi, și vreau să reții că oamenii ca tine ne-au stricat imaginea dincolo…Ahh… Te rog eu muult, respectă-mi rugămintea, daa?

Mă dau un pas în spate și o fixez cu laserele. Fața i se modificase a ironie cât i-am șoptit în creier, însă contactul vizual o intimidează și îi strâmbă pe gură un zâmbet stânjenit.
Încearcă o alintare, ca să-și demonstreze, fals, că are controlul biiine, măi, off, nu mai zic…

Plec și fac ceea ce fac mereu atunci când nu pot avea dialog, îmi spun, la nesfârșit, monoloage, care cuprind adânci pilde de viață, dar și cuvinte periculoase, morți, răniți, vacă, mă rog, plus tot ceea ce ar cam speria puritanii…

***

Săptămâna trecută am avut un mic accident.
Năucă și încă îndrăgostită, m-am împiedicat absolut aiurea de o întrebare obsesivă, m-am dezechilibrat, am căzut pe gânduri și mi-am fracturat simțirea.
Drept urmare, aveam o alură de zombi; pășeam precaută -să nu mă dărâm pe dinăuntru- cu ochi de eminescu și zâmbet de caragiale, evitând, pe cât posibil, să intru în contact cu oamenii care mă agită.

…Și-mi iese latrinel în cale. Avea colțurile gurii în jos.
Vede că nu am intenția de a mă opri, dar impulsul de a-și vărsa inepțiile este mai puternic decât teama de cuțitul meu ironic.
Știi că ne vor tăia ăștia salariul, de luna viitoare, și o să trebuiască să încep să gătesc… Mie-mi place să mănânc la restaurant, AM PRETENŢII de la mizeria asta de viață…

M-a prins. Fac stop. Mă întorc. Rana cu emigranții e proaspătă. O analizez vizual, din vârful degetului care i se ițește prin sanda, până în creștetul capului cu păr de veci slinos.
Am față optimistă, și ochi încurajatori:
– Iar nu te-ai spălat pe cap. Ar trebui să fii fericită.  “Mizeria” asta de viaţă NU ARE NICIO PRETENȚIE DE LA TINE.

…Mă îndepărtez și aud tăcerea care îi cade, ca o țiglă, drept în creştet.

Am remarcat-o de mult, pe coridoarele UNATC. Are tot ce-i trebuie: bun simţ, caracter, creier, look, sensibilitate, forţă.

Eu am un simţ aparte, o antenă, care îi selectează şi îi atrage, instinctiv, pe oamenii deosebiţi. 
Uneori nici nu ajung să îi văd la faţă, e suficient să vorbesc cu ei în eter.
Alteori îi detectez de la admitere sau îi întâlnesc pe coridoarele vieţii. 
Câteodată îi aleg eu, de multe ori mă aleg ei.

Aşa şi cu ghinda asta verde…
Într-o zi vorbeam cu ea în general, când i-am remarcat ochii ăia, ca două măslinuţe, în care pluteau lumini şi gri-uri, puiuţa lui mami, tu eşti îndrăgostită…şi nefericită…

De atunci, ea a devenit, oficial, ca şi alţii, înaintea ei, copilul meu.

Ieri a intrat în birou şi mi-a zis: A venit mama, aici, să îmi vadă examenul. E şi sora mea. Aş vrea să le cunoşti, le povestesc mereu despre tine.

Normal că am mers să fac cunoştinţă, din drag pentru ea dar şi pentru a vedea ce impresie ne facem reciproc, căci viaţa mi-a arătat, în caruselul ei surprinzător, că nu poţi cunoaşte cu adevărat un om până când nu-i întâlneşti familia.
Voiam să-mi verific intuiţia.

La parter, ele ne aşteptau. Două fiinţe frumoase, explozii vivace de lumină caldă, cu ochi limpezi, curaţi şi sinceri ca aerul de munte.

M-a copleşit, spontan, o stare de fericire.

Lucrurile sunt întotdeauna rotunde.

Oamenii sunt universuri sonore în care colcăie strălucitor derizoriul…
…Pe care n-ai cum să îl ratezi, mai ales că, eludându-l inconştient pe cel propriu, te aşezi confortabil la privit spectacolul pe care ţi-l oferă persoana din faţa ta.

Ochii nu mint. Dacă ştii să-i priveşti. Iar asta e o damnare.

Tipul are peste patruzeci de ani, e meseriaşul ăla cu vârstă nedefinită, care poartă, în el, putrid, cadavrul adolescentului care ar fi putut să fie, dar care a sucombat în plină formare.

E bărbat. Adică: din categoria aia de care am fugit toată existenţa mea, până când viaţa m-a prins şi mi l-a îndesat pe titel în beregată, tâmpito, trebuie să trăieşti şi asta.

E rudimentar, cu ochi de vulpe, arzători, linguşitor şi primitiv sexual. El, ca atâţia alţii, nu poate vedea universul meu în ansamblu, pentru că urmăreşte, obsesiv, o cât de mică sclipire a derizoriului din Manon. E singurul motor care îl face să se bucure de o nouă zi, căci – doreşte el să îşi demonstreze, obstinant – toţi suntem egal de infecţi.

Îi ard ochii când mă vede.

Are o poftă incontrolabilă de fomist, să mă consume, să mă tăvălească în pat, să-mi arate el meserie… E atât de evident, încât bien sûr că i-am zis-o, mă, mă ruşinezi, când vorbesc cu tine parcă defilez goală.

…Nu ştie, însă, cât de expus este.
Nu ştie că, dintr-o privire, am citit şi cât de mărginit e, şi cât de prost face sex.

Am lucrat, o perioadă de timp, la el, pentru a-l face să înţeleagă că eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima. Îi e frică de mine.
Mă priveşte cuminte după gard şi face eforturi să priceapă că îndrăgindu-mă frumos, primeşte de la mine muzică, nu zgomot. Această muzică este dată de o relaţie umană strict profesională, fără conotaţii sexuale.

Dar în universul lui muzica este dată la maxim, în perioada asta, căci, profund îndrăgostită, cu privire strălucitoare, nu mai pot trece, transparentă şi invizibilă, prin faţa unui specimen ca el. Nu mai pot fi transparentă în faţa nimănui. …Deşi aş vrea. Pentru a mă feri de întrebări ale căror răspunsuri mă dor.

Ieri.
Pe coridor, iniţiez o conversaţie cu acest bărbat, legată strict de ceea ce trebuie să facă, pentru a mă ajuta la Gală.
Îi văd, în ochi, iar, vârtejul, patima, pofta, chinul, deci spun un banc drăguţ, pentru a-l trimite pe individ la locul lui după gard, forţându-l să se aşeze în decenţă – protejându-l, astfel, de Manon.

Dar el nu poate fi smintit. În universul lui s-a consumat lupta; derizoriul i-a devorat  instinctul de conservare.

– Doamnee, ahh…ai o lumină, ai nişte ochi…Ai nişte ochi…Care parcă cer…Parcă cer iubire…
– Sunt îndrăgostită şi sufăr. Mă prinde, drama.

Vreau să mă îndepărtez, dacă o comite, îl rup în două.

– Stai…Tu ştii ce îţi trebuie ţie? Un bărbat adevărat, care să te strângă în braţe până nu mai poţi respira, să te pupe până când te sufocă, să te ţină numai lângă el, să te iubească aşa cum trebuie…
– Adorm, în fiecare seară, în braţele iubitului meu.
– … ?
– …Chiar dacă el nu este în pat, cu mine.
– Nuu, ai nevoie de cineva care să fie acolo, cu tine, să îl simţi!!!!
– Te re-feri  la ti-ne, pu-iu-le? Şi simt săgeţile care mi se adună în ochi, mă terfeleşte, nu suport să îmi prezinte mizeria instinctului său primitiv sexual, când eu acum ard, curat, o iubire chinuită…

Fac un pas, să plec, până când nu e prea târziu pentru el.

În acel moment, universul lui explodează, iar muzica febrilă pe care vrea să mi-o dăruiască se schirceşte maladiv într-o compoziţie proprie: Sonata în FĂ major.

– Fă! …Iartă-mă! …Nona, tu… Ai nevoie de unul care să te iube… fută, na, c-am zis-o,  până când nu mai poţi, şi ziua, şi noaptea, să te dea cu capul de pereţi, nu te supăra, dar chiar aşa este!! Înţelegi? Înţelegi??!!

Îl privesc. Împietrită. Deschid gura, şi ştiu ce vreau să îi spun. Şi ştiu ce voi provoca, acolo, în adâncurie acestui biet suflet torturat incontrolabil de rudimentar.

…Dar mă opresc la timp, nu am voie să mă contaminez şi să răspund cu ură. …Nu atâta timp cât iubesc.

Îmi iese din gură, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce:
– Eu cred că tu ai diabet, fă-ţi analizele, transpiri prea mult, iar ochii au strălucirea aia…

Şi plec, lăsându-l ţeapăn.

…Mi-a luat trei ore să mă recompun. Nu mai am niciun pic de protecţie. Sunt a nimănui şi-a tuturor.