Jurnalul lui Manon.

Ziceam că nu mai scriu, o perioadă… să mă așez în mine, culcuș, să prind putere…

Și am venit acasă, acolo unde-mi sunt plantate rădăcinile…să las deoparte, timp de o săptămână, Bucureștiul, cu tumultul, cu întrebările, cu fricile candidaților la actorie, cu jurnalul, cu cei dragi, din el, care formează un ditamai sufletul…

Am ajuns acasă, la tata.

Din secunda doi, am început să caut internet ca drogații în sevraj, să fiu aproape de București, de tumult, de întrebări, de candidați, de jurnal, de prietenii care poposesc în el…

Aseară am cerșit o bucată de wireless de la niște rude, halal vizitator am fost, așezată cu fundul la ei și cu ochii în monitor… norocul meu că avem istorie împreună și că am fost fermecătoare, luându-mă singură la mișto, așa că iată, se demonstrează că și dacă stai cu spatele poți fi expresiv…

Azi noapte l-am bântuit pe frate-miu, care mi-a dat stick-ul lui de Orange…

De azi începea drama, căci fratele (cu stick cu tot) pleca voios la București… Dar s-a milit de mine, și, fiind client baban pentru Orange, a reușit să îl convingă pe un angajat, pe care nu îl cunoaște, să îmi împrumute un alt stick, timp de o săptămână, te duci la sediu, nona, îl iei și îl instalezi.

Eu zăceam depresivă, cu vagi accente de offline, într-un colț al bucătăriei, și m-am activat spontan.

Tatăăă!!! Îmbracă-tee!!! Mergem în oraș, tu să iei aer, eu să iau eter!!!

…Și-mi zic, dacă tot merg în oraș, n-ar fi frumos să o sun și pe Fumărel, să ne vedem? Mai ales că sunt cu tata, aș vrea să îl cunoască și ea, căci Irinuca Fumărel a scris, aici în jurnal, la un anume articol, câteva cuvinte care mi-au scrijelit inima… iar tata a plâns, când i le-am citit…

Deci iată-i pe cei doi oprișeni în stația de autobuz din fața liceului, așteptând o mașină necunoscută, condusă de o persoană necunoscută…

Fumărel sosește în stație, oprește, și se produce stupoare de ambele părți. I-ați văzut poza din blogul ei? Vax. Fumărel este superbă, râde într-una, iar de mintea ei nu mai vorbesc, e brici, se vede din blog.

La rândul ei, Irinuka mărturisește că se uita pe partea cealaltă a stației, căutând cu privirea o femeie la 40 de ani, bătrână, grasă și lăsată.

Fac o paranteză aci, căci trebuie să povestesc. Cum, fumărel, …bătrână și lăsată?
– Așa, pentru că în jurnal tu pari înțeleaptă și mama răniților, mă așteptam să fii grasă și lăsată.
– Cum, fată, că am spus că sunt fermecătoare?
N-o pot sminti pe asta mică din paradigmă, ea avea impresia că sunt o femeie cu părul tuns scurt, făcut permanent…io, nona, mă uitam la stația cealaltă, căutându-te din privire, că doar acolo erau două grase, mă întrebam care ești tu…

Închei paranteza dându-mi ochelarii jos (nu, nu port nici ochelari), privindu-vă și pe voi în pupilă și întrebându-vă: măh, și voi, ceilalți, credeți că sunt grasă și lăsată? Că dacă da, nu vă pot pupa în creștet, a reproș drăgăstos, cum am făcut cu fumărica, dar pot scoate, cordial și la o adică, o ditamai limba, ca ăia micii și needucații… 😉

Revin.

Până terminarăm consumația, tata o adoptase pe fumărel, iar fumărel îl pupă pe tata mai rău decât o pupai io pe ea.

Luarăm și stick-ul de net, ca să pun în jurnal ce scriu acuma zâmbind, și ete așa se termină a doua zi de stat acasă.

Mă uit la familia mea ca la o oglindă, și îmi place ce văd.

Tot o oglindă a sufletului meu sunteți și voi, cei care veniți în jurnal și rămâneți aici.
…De aceea mi-am intitulat articolul Familia din eter.

Am sufletul plin. Și net, până plec.

Când scriam eu de metamorfoză? …Recent.
“Îl caut. E o chestiune de timp până când mă va găsi”.

***
Azi dimineață meșteream un rest de bagaj, să fug la gară și din viața mea, când sună telefonul.
– Ești acasă?
– Da, mă pregătesc să plec.
– Te duc eu.
– Merg la gară, nu la facultate.
– Te duc eu, ajung acum la tine. Te rog doar un singur lucru.
– Spune, dragule.
– Să te gândești la mine până vin.

…Rămân, ce-i drept, puțin interzisă, bărbatul acesta poate fi numit oricum, numai intempestiv, nu…

Când intră în casă, mă ia în brațe și îmi inspiră parfumul, ce faci, ești nebun?
Mă rup din îmbrățișare, sunt traversată instantaneu de fraza din Jurnal care acum pare transformată sarcastic în “e o chestiune de timp până când mă va… regăsi.”

Cu omul din fața mea am scris istorie. Crâncen, disperat, dureros, cu speranță,  agonie și frânturi de fericire, i-am purtat ADN-ul în mine, l-am așteptat numărând secundele, ne-am despărțit de prea multe ori, împăcându-ne prea puțin, era relația aceea, interzisă, pe care o trăiești ca bolnavul în fază terminală, cu implacabilul în față, zilnic, parcurgând toate fazele, metodic.
Mă ridicam și mă prăbușeam în același loc, periodic. …Timp de aproape patru ani.

Ne iubeam bolnav, respingându-ne și atrăgându-ne cu forța pe care o au doi magneți pe care îi lipești instant sau te chinui să îi apropii.

Două prototipuri Alfa, pentru care atracția reprezenta coliziune iminentă.

Două identități tumultoase care urmăreau, frenetic și inconștient, despărțirea, nu contopirea.

…Și, dintre toți bărbații din lumea asta mare, iată cine a simțit de la distanță că am garda jos și a venit, pur și simplu, așa cum n-a făcut-o niciodată în vremea în care îl iubeam ca o nebună.

– Ahh…ce vrei de la mine?
– Ce am vrut dintotdeauna.
– Să îți fiu amantă?
– Nu, iubită.
Ar vrea să se apropie, să mă ia în brațe, îl cunosc atât de bine, dar rămâne pe loc, țintuit de privirea mea caldă, însă fermă.

Iau, mecanic, pulsul nostru comun, situația este ușor periculoasă căci micuța cameră este invadată de feromoni, așa că direcționez discuția spre el.
Povestim.
Trist, suntem amândoi la vârsta la care începem să simțim care sunt cu adevărat marile dureri și terifiantele drame, tatăl său este foarte bolnav, încăpățânat și refuză să se trateze, disperând întreaga familie. Eu îi povestesc de boala mamei mele, de ciuda mea de atunci și de neputință,  impresionându-l,  are lacrimi în ochi…
E așezat pe marginea patului, corpul are formă de abandon, iar eu îl îmbrățișez, așezându-i capul pe inima mea și îl sărut pe creștet, suntem, doamne, atât de familie, uniți în tristețe și nedeterminare…

– Nona! Nu pleca acum la Tg-Jiu, te duc eu mâine, cu mașina. Dorm cu tine în noaptea asta, vrei?
– Tuu? N-ai dormit niciodată cu mine.

…Și chiar așa este. …Însă e ciudat ce simt acum… Este atât de tentant…Sunt pe zero.
De…am uitat de cât timp, nu dorm cu nimeni în brațe, noaptea.
De și mai mult timp, sărut bărbații numai pe frunte sau pe obraz… Este atât de tentant, vorbeam în jurnal de aventură și iată, o aventură cu trecutul…suntem atât de familie, noi, cei doi străini…

– NU.

Mă uit în ochii lui, e atâta energie în camera asta, iar el, ca niciodată, mă vede…

–   Nu ai voie să mă fracturezi din nou. Trebuie să am încredere că merit să aparțin cuiva. Altcuiva. Nu vreau să repet trecutul.

…Spun asta în timp ce am inima bolovan, îmi atârnă de suflet, povară, mă terorizează gândul unui nou început cu altcineva, un necunoscut care nu va face niciun efort pentru a mă descoperi în timp util…

Sunt pregătită, oare, să o iau de la capăt?
Am, în fața mea, un om care mă iubește și care mă respiră, este atât de legat de mine, oricum nu o să mă mărit niciodată, sunt expirată deja, el e aici, nu trebuie decât să îi cuprind, delicat, fața, cu palmele și să nu gândesc, să mă las, să comandăm mâncare chinezească, să ne uităm la televizor, să adormim îmbrățișati, să ne trezim mâine dimineață și să plecăm acasă la tata, cinci ore de mers, de râs nebun… cu alte cuvinte, să trăiesc, azi, acum, ceea ce mi-am dorit nebunește, visând în fiecare secundă… cu zece ani în urmă…
***
…Rememorez toate aceste lucruri privind pe fereastra trenului.

Am decis, deja.

Îl caut.
E o chestiune de timp până când mă va găsi.

Plec mai departe.

Declaratie pe propia raspundere,

Subseeeemnaaaatuuuul, Petruț Dumitrică, aici de față, client fidel al Penny srl-ului, poa să confirme doamna Petronela, că mă știe de cănd lucra  barmaniță la nea Vivi Mexicanu, declar  tot ce-am văzut în legatură cu bătaia din magazin atunci cănd mi-a rupt Gioconda lu Nuțu tricou din Italia.
Declar că eu stăteam la rând, corect, că nu mă grăbeam, să plătesc sticla de Bibanu, pă care mă trimise Gogu a lu Chisnovatu s-o cumpar că era rându meu.

Mentionez că era după program, adică din timpu nostru liber.

Mai declar că Gioconda era in fața mea cu Franțuzoaica si vorbeau despre o carte. Ca ele se pricep și la cărți, da nu le nimeresc, mai mult iau banii degeaba la oameni.

Când ajunsără la casă îi zisără Petronelei ca s-au uitat, numai, la parfumuri, și dădură sa treacă.
Mai declar că doamna Petronela a țipat atunci la Florin, de-am scăpat coșu din mână, că ăsta dormea cu ziaru-n cap la intrare.
(Să tot pregătește pentru noaptea nunții, așa-i zice domnu Gelu, șefu lui.)
Gioconda de frică a scos toate cumpăraturile, le-a pus pe bandă și i-a facut Petronelei tot felul de gesturi obscene pă care nu pot să le reproduc momentan.
Atunci doamna Petronela i-a smuls salba de la gât Giocondei și Franțuzoaica a fugit afară pă lăngă Florin.
Mai declar că Gioconda i-a aplicat o cutie de pateu in frunte, de-a cazut secerată doamna Petronela, dar si-a revenit repede avea o sticlă de apă lângă ea și a stropit-o lumea când a sculat-o.
Până la urmă, Florin a reușit să-i pună cătușele că nu prea știa cum funcționează și era să se prindă singur. In timp ce am incercat să-l ajut pă Florin, Gioconda mi-a rupt tricou nou care pentru mine are o mare valoare sentimentală, drept pentru care fac această declarație.

Declar, susţin şi semnez !

Raport:

Subsemnatul Vigilentu Florin, angajat al firmei de pază și protecție American Eagle SRL din anul 2008, raportez:

– pe data de 18 iunie 2010, imi desfășuram serviciul regulamentar, în schimbul 2, la SC Penny SRL (mă scuzați), în postul nr.1 (intrarea în magazin).

-în jurul orelor 18.oo am fost solicitat de catre vânzătoarea Avădanei Petronela să intervin pentru rezolvarea unei probleme apărute pe raionul de marfuri alimentare, la casa nr.2.

-m-am deplasat imediat la locul indicat și , plin de tact , calm și responsabilitate am încercat să aplanez un început de conflict  între numita Cărăuș Florica și vânzătoarea de la casa nr.2 a  marketului.

În timpul discuțiilor purtate intre cele două, pe tema țigărilor și a fumatului in general, într-un moment de neatenție, o cutie de pateu de ficat de porc (nu știu de unde a luat-o doamna Cărăuș) a culcat-o pe Avădanei Petronela la pământ.

-am chemat ajutoare prin stație și nu am folosit armamentul din dotare avand de-a face cu femei.
În timp ce vorbeam, numita Cărăuș Florica a vrut să-mi smulgă stația din mână și m-a zgâriat pe față, în  busculada creată m-a lovit deasemenea cu capul în lucrarea dentară abia terminată în vederea oficierii casătoriei de luna viitoare.
-cu toate acestea, am reușit să încatușez inculpata și să o conduc in mașina de intervenții chiar dacă am fost scuipat și injurat in permanență.

-menționez că vânzătoarei Avădanei Petronela nu am mai putut să-i acord primul ajutor pentru că inculpata ar fi fugit.

După ce am predat-o echipajului pe inculpată, mi-am reluat postul și atribuțiile in primire și mi s-au acordat primele ingrijiri medicale de către doamna Petronela care are curs de prim ajutor.

Declar, susţin şi semnez după ce am luat la cunoştinţă de întregul conţinut şi am completat personal datele din prezenta declaraţie.

Declarație

Subsemnata Firavu Lucia zisă Franțuzoaica, fica lui Firavu Eusebio si a Firavu Magdalena, domiciliata in Bucuresti , str. Razoare nr.22, declar urmatoarele:
In data de 18 iunie  mă aflam in vizită la domiciliul familiei Cărăușu Ion zis Nuțu de unde am plecat împreuna cu sotia acestuia, Florica Cărăuș numita  Gioconda, la promenadă prin cartier că nu mai fusesem de când l-am cunoscut pă Nuțu.

Ajunse in fața supermarketului (nu fac reclamă gratuită) am intrat, la insistențele inculpatei Gioconda, că eu nu suport spațiile inchise de cand am fost condamnată pe nedrept într-o speță asemenătoare și nu-mi mai trebuie, în veci.

De cum am intrat, Gioconda a zis ca vrea sa-i facă o surpriză lu Nuțu și să o ajut să ia din magazin niște zacuscă din ciuperci că-i place la nebunie dupa ce bea vinu de i l-am adus eu.
Mi-a zis să nu pun nimica in coș, că banii i-a uitat acasă in sertar și că va plăti cu cardu.

Eu mi-am dat seama că așa ceva nu este cinstit și am refuzat-o categoric cu toate insistențele și zbierătele ei.

Da, recunosc, m-am enervat peste masură și i-am dat un pumn în cap să se invețe minte, da ți-ai găsit pă cine să educi, pă Gioconda?! Precizez că urma de violență de pe față este mai veche și nu doresc să declar nimic în legătură cu ea.
Cănd am văzut că nu mă ascultă, că eu am mai trecut prin deastea, am preferat să plec din magazin sa nu mă bage la complicitate și pă mine.

Ajunsă afară, am auzit în spatele meu, în magazin, o incăierare, dar nu am dat importanță crezând că este un exercițiu de antrenament al baieților de la pază, care, din greșeală, au venit la adresa menționată la începutul declarației și m-au invitat la sediul Politiei.

Declar, susţin şi semnez după ce am luat la cunoştinţă de întregul conţinut şi am completat personal datele din prezenta declaraţie.

P.S. N-as vrea să fiu in pielea Giocondei, eu i-am spus!

Bună ziua,

M-a rugat Manon scrie tu, azi, că ai minte spirt, pardon, mă scuzați, a zis să mă prezint întâi.
Sunt Aurica, asistenta ei, mi-a zis că așa se numesc cei care nu fac nimic și poartă ecuson.

Eu mă ocup cu cititul Jurnalului, ca să râd la alea comice și ca să plâng când e de durere.

Și eu, și Costică, suntem copiii ei, ne-a scos din creier și ne-a pus la inimă, să aibă cu cine vorbi, când e singură, că e cam singură.
I-o da și ei dumnezeu cel sfânt un dram de noroc, că face niște ciorbe și niște tocănițe, întrebați-o pe Iulia dacă nu mă credeți plus că are casa lună, strălucește.

Am citit, acum două zile, că are metamorfoză și ca să nu zică că sunt incultă am citit și Kafka și m-a cam luat cu tremurat pe la lingurică, dacă i s-o întâmpla și ei ce scrie acolo, ferească sfântul, cum o să mai scrie în Jurnal fără mâini?
(Zice Manon să las parantezele că pentru alea deține ea copi… Cuum? …A, rait. Copi rait.)

Vă citesc de pe foaie ceea ce scriu acum, pe puncte, că m-a pus să notez și scriu cu voce tare, vrea să audă și ea, să nu mă exprim agramat, că urăște inculții.

Manon își face bagajele și înjură tricourile, că pleacă la tata, o săptămână, e și el singur și al nimănui.
Pleacă de-abia marți sau mâine, nu știe sigur, dar vrea să facă o pauză în jurnal, că simte ea așa.

Să citesc, deci.

Unu. Manon e tristă pentru că unii dintre voi nu sunteți bine, ea… crede că vă iubiți și că o să vă împăcați.
(Ete, urlă la mine că pe foaie scrie știe, nu crede. Deci cât ești tu de manon, dacă nu mă lași să spun și mă terorizezi nu mai zic nimic!!  AM ȘI EU EMOȚII!!!! )

Așa.

Doi. Manon îl roagă frumos pe Geo să facă o continuare la articolul cu hoațele că are talent cu carul și vrea și ea să râdă puțin.

Trei. Manon nu mai are inspirație, eu cred că de la gândac i se trage și de la lipsa de respect a unora care…
(Iar urlă, cică aia nu e pe foaie, zic repede aci în paranteză: a șters din lista de mess trei nume, pe doi i-a pus la ignore, deci e grav).
Deci Manon nu mai are inspirație și nu vrea să vă plictisească; simte ea că a devenit bo…borigi…borni…ce dracu scrie aici?
A, bo-rin-gi-toa-re. Așa, măcar să-l scriu corect, dacă tot nu-l înțeleg…

…Trei ? (Ete, zici de mine că sunt amețită, dar puseși trei de două ori, și mai faci mișto de alții, aaoleoo…)

Deci Patru. Zice că vă iubește și că vă ia cu ea în provence. (Păi manon nu te duceai la Tg-jiu?  Ia! Iar strigă la mine din baie, că vărsă șamponul peste farduri, doamne ce mă face să râd!…)

Și punctul cinci că pe ăsta nu îl înțeleg dar îl spun că mă omoară terorista:
Manon este îndrăgostită de cifra 5, din copilărie, nu a mai zis-o până acum în jurnal, i se pare sexy, voi aveți un număr preferat?
(Ete, acum îmi zice să adaug că poate bărbatul cu numărul 5 îi va purta noroc. Și …Zi-mi mai tare, că ai ecou doar în baie, nu ajunge prin cameră teleleu, așa… Aha. Deci Manon îmi zice, auzi, să vă…
…Să le… CEE? Manon, dacă e prostie, EU N-O ZIC PE POST! …Nu e? Bine. Zice să vă… huguiesc… Dooamne, feri, că mă și rușinai de cum sună, așa inventează ea cuvinte, că se pupau doi pe o bancă într-o zi, ăla o călărise pe biata fată și Manon zice ete, ăștia se petușează, știi, Aurica, de la petting…)

Atât. (Eu sper că îi trece până mâine și vine iar în jurnal, ea e cea mai dependentă de el.)

Vă pup și mă bucur să vă cunosc și eu!
(Ah, nu-mi iese semnul ăla de făcut cu ochiul că-i setat pe diacritice!)

…Mai scria aici să fac eu o încheiere rotundă, dar nu mă pricep și pusei o paranteză, ete: ()

P.S.
Zice Manon ete o poză, să dați clic pe ea, și o pupă pe fumărel că i-a furat-o mișelește. …Ea, lui fumărel.

E sâmbătă. E sâmbătă, iar.

Azi îmi salut prietenii cei dragi, care trec, acum, cu privirea peste literele din jurnal.

Nu am nimic de spus.

Vreau, însă, să vă arăt ceva.

Când aveți voi timp, luați un castron de floricele și relaxați-vă puțin, e sâmbătă, nu?

Pun aici un link ce vorbește despre noi. Veți zâmbi, la final, vă veți recunoaște.

Dacă aveți incredere în mine, veți găsi răbdarea de a privi în ecran aproape 17 minute.

Pentru voi, cu drag, căci din drag a ajuns și la mine.

VALIDATION

Vă mulțumesc pentru că sunteți.
Manon.

Îmi tot răsare în minte, de ceva timp, Hortensia Papadat-Bengescu. În copilărie/adolescenţă alegeam un scriitor şi îi citeam opera integral, pentru a-i înţelege substanţa umană.

Opera Hortensiei Papadat-Bengescu a ajutat la definirea mea ca fiinţă introspectivă.

***
Un om ca mine, care dă sfaturi de viaţă apropiaţilor, este un om care s-a folosit pe el însuşi drept material de studiu.
Un om care analizează, simte, disecă şi comunică, împletind în discurs raţionalul cu empaticul, nu poate face abstracţie, când vine vorba de propria persoană, de sfaturile pe care le oferă cu generozitate altora…
…Căci cea mai apropiată ureche de gura care vorbeşte este chiar a sa.
Un om care descifrează, în ochii interlocutorului, istoria şi poveştile nemărturisite, este un om care a scormonit des, cu propria-i privire, abisul oglinzii.

***
De câteva zile a început metamorfoza.
Timid, în progresie lentă.
Mi s-au modificat ţinuta şi mersul.
Ochii au privirea aceea, intensă. 
…Pe care am remarcat-o, de atâtea ori, la femeile din jurul meu, pui, tu ai în ochi o nobleţe tristă.

Semnele sunt clare.

Îl caut.

…E o chestiune de timp până când mă va găsi.

Atenţie, bărbat, ochii aici!
Mă refer doar la acela care, atunci când trece pe lângă o femeie atrăgătoare, simte nevoia imperioasă de a o sfredeli cu celebra privire de vulpe, tradusă aşa: Îţi dai seama ce ţi-aş face dacă am fi singuri…

Protejează-te, căci…
…Obligi femeia să te scaneze involuntar şi să îţi răspundă cu celebra privire hai sictir, care se traduce aşa: Da, ştiu ce mi-ai face, ai tremura de emoţii ca un elev de clasa întâi şi în graba de a-ţi da jos textila te vei împiedica, plonjând ca un netot la picioarele mele.
După care eu aş constata decesul -înainte de vreme- al soldatului necunoscut, răpus mişeleşte de propria baionetă.

Iată alternativa, care te va feri de eşecul precoc:
Fixezi adânc, cu privirea de vulpe, oglinda, ridici mâna dreaptă (sau, după caz… stânga) şi spui tare, un hotărât: I do!

***
Bărbaţilor care nu fac parte din categoria de mai sus le doresc un sincer: Ochii pe noi! …cu priviri admirative şi respectuoase, care ne umplu ziua de lumină caldă.

E profesor la noi în școală, are grijă de studenții secției Păpuși-Marionete.
Un suflet de excepție, din secunda unu l-am considerat familie și mi-e drag ca un frate. Mă bazez pe el la toate evenimentele școlii, știu că va prezenta publicului exerciții frumoase, minuțios pregătite.

Oamenii ca el scriu istorie în UNATC.  …De aia bună.

Mă invită, acum două zile, la examenul celor de anul II: Vino, e de râs, facem Commedia dell’arte, se numește “Ah, iubirea!”.

Deci trebuie să merg.

Au venit mulți oameni, ca la spectacol, parcă au uitat că e doar un examen, facem loc, mai punem scaune, mă așez, mă ridic să cedez locul unei doamne, mă strecor pe rândul doi, e cald, infernal de cald, mă întâlnesc cu un fost coleg de facultate, ne pupăm, mi-e drag, îl smulg de pe scaunul în care stătea stingher, vino, dragule, aici, pe centru, că tu ești vedetă, el se fâstâcește, o mai culeg pe o doamnă rămasă în picioare și o așez la stanga mea, mă uit pe program și nu înțeleg nimic din ce scrie, copia xerox e întunecată, sst, potolește-te vierme mik, se sting luminile, se aprind reflectoarele și începe spectacolul, sst.

Textul mă captează de la primele cuvinte. Profund, cu parfum de epocă, amuzant, cu răsturnări de situație, scriitura e clasică dar, nu știu cum, e și proaspătă, fără pic de praf. Îmi scotocesc memoria, nu găsesc reper, mă las păgubașă și savurez, chinuindu-mă să rețin frazele de impact pentru a le pune aici în jurnal, dar cum să reții câteva fraze în contextul în care întreaga poveste se rostogolește, plină de suspans, inteligență și umor și îți intră în sistem pe ochi, prin urechi, direct în sufletul care aspiră tot, hulpav?

Studenții sunt roșii în obraji, mai dau bâlbe mici și adorabile, scenele trenează uneori, dar nici nu contează, pentru că vreau mai mult, și mai mult, mă hrănesc cu situațiile imprevizibile și cu frazele abile, care au cel puțin câte trei înțelesuri… Dincolo de micile stângăcii inerente, care țin de faptul că cei mici sunt extrem de emoționați, simt că se leagă frumos ceea ce a scris autorul cu ceea ce a ilustrat profesorul coordonator, care, iată, mi-e și mai drag acum, căci a pus suflet și dragoste în micul examen.

Când se aprinde lumina, anunțând sfârșitul, ai senzația aia, clară, de continuare.

Profesorul apare la aplauze și simte nevoia să spună, potolind puțin palmele entuziaste (în timp ce eu gândesc ete, și el e justificator, ca mine) că examenul a fost făcut în pripă și că  el este autorul textului.

Eu rămân bumbeni o secundă, mă aplec spre scaunul din față, unde stă Ancuța, e și ea profesor la Păpuși-Marionete (suntem tize de nume) și, bucuroasă, îi spun: Ancuța, chiar așa, Deciu a scris textul?
– Da, Nona, chiar el.
– Moaamăă, ce mișto, e genial, dragul de el!

Zâmbește cald și doamna din stânga mea, cred că e mama unui copil, că i-am simțit emoția profundă, pe tot parcursul examenului.

Mă aplec, iar, în față, nu mă potolesc:
– Cum, mă, Ancuța, minunea asta de text, impecabil pliat pe commedia dell’arte aia clasică, nu pot să cred, chiar Deciu, el singur…?
-Da, măi, zâmbește Anca, molipsită de bucuria mea.
– Deci Deciu e minunat, e minunat, ce mă bucur…

De-acum se bucură, pe lângă mine, nu numai Anca și doamna din stânga, ci și cei de pe rândul întâi, plus vecina din dreapta.

–Ancuța, e genial, să știi!!! Anca râde cu gura până la urechi, mă știe cât de copilandră sunt.

– Auzi, Ancuța, Deciu e însurat? (Și nu mai aștept răspunsul ei, știu că e însurat, însă eu sunt ghidușă acum, de bucurie.) Fii antenă aci, dacă nu e însurat, îl iau eu!

Toată lumea din jur e deja bine dispusă, iar doamna din stânga, cu un zâmbet laaarg, zice:
– E însurat, eu sunt soția lui.

…Eu mă uit în ochii ei și mi-este, deodată, clar: această femeie cu privire luminoasă este izvorul de inspirație pentru povestea de iubire pe care tocmai am văzut-o.

*****
Cu aprobarea autorului, pun aici o parte din prolog:

Autorul (Ana) – Bravi, bravi…. concitadini…bravi… linişte…basta… basta.. adică gata…Asta este noua piesă despre care v-am vorbit şi pe care o vom pune în scenă…
Voci – Ce piesă?… care-i subiectul … ce tratează….?
Autorul – Linişte…conflictul este foarte simplu – IUBIREA…..
Oana – Iubirea ??!! Ştiu că iubirea este un sentiment…. Cum poate fi iubirea un conflict?
Autorul – (foarte doct) Iubirea, draga mea, este mai mult decât un sentiment, este o energie… pură…. dar cea pe care o înţelegem noi sau mai bine spus cea pe care o percepem noi cu fragilele noastre inimi, generează un permanent conflict…
Oana –  (năucă) Ce conflict ?!%¤??!!
Autorul – (puţin iritat) Conflictul de a nu fi complet…
Toti – Cum adica….N-am înţeles…?
Autorul – Conflictul de a fi doar jumătăţi care trăiesc cu nostalgia întregului….
Toti – adică….???
Autorul – Conflictul de a căuta cu disperare pe cineva… care să te ajute să te găseşti pe tine însuţi…..

*****