Jurnalul lui Manon.

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. Pentru trei zile, casa asta mică a avut lumină la maxim.

Azi am condus-o la taxi pe Iulia, trebuia să prindă avionul, căci în Italia o așteaptă viața ei.

Acum două luni și-a luat bilet, pentru că simțea că eu nu sunt bine și trebuia să vină, a crescut pe lângă mine, deci i-am lipit și ei antene.

Mi-a bătut firav în ușa deschisă la perete, cu o prăjitură care avea în vârf o lumânare aprinsă, cântând alintat și bucuros laa mulți ani…

Casa e încă plină de lumina ei, și de-abia acum realizez de câte ori Iulia, în aceste trei zile, m-a pupat pe frunte, stingherindu-mă, căci numai eu pup oamenii așa de des, și mai ales direct în frunte sau în creștet…

Trei zile ca o minune, în care i-am spus toooot, în care am întrebat, am cerut ajutor pentru a înțelege, am discutat cu Iulia, așa cum discută alții cu mine.

Ochii ei nu aveau umbre de îndoială, nu mi-a spus termină cu iubirea platonică, fată, concentrează-te pe cineva real…Mă asculta ore în șir, cu atenție, empatică.

Am fost la film, să vedem și noi, ca fetele, sexul in dă citi numărul 2, doar pentru a ne confirma, again, că simțim la fel și că filmele lăbarnice ne dau tristețe, nu bucurie…

Am ieșit, cu ea, la terasă. Eram familie. A așteptat cuminte, în seara aia, aproape o oră, cât timp eu eram cu urechea în telefon – aspirând îndrăgostită un suflet care mi-e atât de drag încât mă doare doar gândul că uneori nu îi e bine…
Mi-a făcut o droaie de poze în momentul în care, închizând telefonul, m-a apucat dansul bucuriei pe stradă…

O ființă care mi-e soră, nu prietenă, mi-a adus lumină și m-a redresat din derivă, prin prezența ei specială…
…Și mai ales, pentru că, dincolo de toate momentele absolut splendide, la plecare Iulia mi-a spus așa:
Manon, ești îndrăgostită de un bărbat minunat. Este absolut mi-nu-nat. …E minunat, ca tine.

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. …Căci dacă m-aș ridica, aș ameți de fericire.

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.

Urăsc terasele de fițe, din cauza figuranților care folosesc parfum ce face aerul din jur, plasmă, și a ochilor fomiști. Da, ochi fomiști.

M-au târât într-o terasă de fițe Iulia și Șagunelul, ei voiau să bea o limonadă acră deci sănătoasă iar eu să mă spurc la un  Caffe Frappe, căruia Șagunelul i-a mâncat biscuiții, că îl leșinase limonada.

Ne-ai adunat, doamne, pe noi, trei, în terasa din zona Alba Iulia…trei personaje care sunt croite pe principiul caragialesc simt enorm și văd monstruos, cu ac pe limbă pentru caracterele maziliene din jur.

Mi-am zis să fiu decentă și să mă ocup de împrietenirea celor doi membri ai familiei mele sufletești, ca să nu îmi ridic privirea la pestriții din zonă și să comentez impresii…
Ei, aș! Ăștia doi s-au iubit de cum s-au văzut, așa că, din momentul în care fundulețele noastre s-au așezat pe canapeaua de living de pe trotuar, erau, la acea masă, trei perechi de ochi care adunau impresii și le suflau, discret, pe lângă pai, celorlalți.

Ospătărițele erau mișto. Aia care ne servea m-a iubit instant, n-avea încotro, că o îndrăgisem eu din prima. Așa că stătea coadă pe lângă noi, n-a ratat niciun moment din care putea să scoată și ea un zâmbet, sau un râs din suflet. …De-a noastră, cu suflețel curat, inimă deschisă și ochi de cristal, nepervertiți.

La terasele de fițe nu există întristare sau suspin. Crizele amoroase, de bani, de sănătate sunt stopate la intrare. Eu am introdus clandestin, acolo, că nu știam regula, un pui de dor, pe care l-am ținut cuminte la picior, sub privirea îngăduitoare a fetei de la bar, care își pitise bine puiul ei de durere, în colțul pupilei stângi.

Și ete cum cei trei mușchetari stăteau la o terasă la care avea acces interzis însuși vântul.

Am remarcat burticile mândre și am admirat mașina fostului soț al Răduleascăi, că de el ne-am speriat unanim, e mic și pătrat, cu umeri lați și rigizi. Am descoperit farmecul unei sandale frumoase, care pune în evidență, remarcabil, celulita scoasă la iveală de tratamentul minune cu vacuum. Câtă pace și serenitate…Câtă atmosferă degajată…toți erau de-ai casei…

…Până când și-au făcut apariția ele. În număr de trei. Una blondă, albită prea mult, alta, tot blondă, nedecolorată suficient și a treia, cum altfel, brunetă, ce pana corbului! Îmbrăcate horror, cu rochițe din stămbiță accesorizate la kilogram gablonț, cu unghiile acelea, prea lungi și prea ciclam.

Părul era aranjat pală de vânt pe corabie în derivă. Machiajul, la indigo: gura cu creion pe dinți și ochii tușați linear ca biata regina Cleopatra când au așezat-o în coșciug, ca să dea prestanță feței.
Privirile, de femei disperate, în căutare de mascul care să plătească sucul de după.

Serveau din halbe, limonada, direct, ca titeii la meci, iar de pe biata -unică farfurioară, prăjitura de ciocolată era frământată de trei lingurițe, pe rând. Fierea mea mi-a dat un cot în ficat, la un anumit moment, căci remarcase imaginea de vis în care blonda cea albă și-a scos, de sub unghiile false, puțină cremă de ciocolată, pe care, din decență, că doar nu era să o depună pe șervețel, a așezat-o direct în gură.

Drept urmare mi-am luat seama la iminenta erupție de urticarie și ne-am axat, noi, cei trei intruși, pe ceea ce știm să facem mai bine: ne-am izolat, again, în plin aer liber din plin centrul capitalei, pe îmbrățișări, pupături și poze, muuulte poze, de l-am dejghinat pe Șagunelul și am fericit-o pe fata de la bar care, la rândul ei, bucurându-se de chicoteala noastră fermecătoare, a uitat, preț de o oră, de melancolia gravă cu care a venit la serviciu…