Mă vezi că plâng. Şi ştii cum plâng, că rup pământul. Şi ştii că mă ridic şi merg şoptind, un timp.
Eu pot să duc, când am de dus. M-ai altoit să simt vântul şi anotimpul, să miros pământul reavăn, să înţeleg ce nu cuvântă. Să fiu sprijin şi bucurie. Mi-ai dat să dau. Iar lacrima mi-o şterg firesc, mi-ai pus-o la pachet, de când eram un pui.
Şi duc. Fără să ştiu ce vrei. Fără să ştiu ce sunt şi încotro mă-ndrept. Plec capul şi trăiesc în legea ta.
…Dar EL, astăzi, a plâns. Din vina mea? Din vina ta?
El nu ar trebui să plângă şi să sufere.
I-ai dat lumina ca să-l admirăm de la distanţă, căci încălzeşte-a viaţă, ăsta-i rostul soarelui.
EL nu ar trebui să fie trist şi-ngenunchiat de “sunt al nimănui”.
Deci m-ai stârnit, am nod în gât şi clocotesc blasfemic.
Aşa că-ţi spun, oricât ai fi de Dumnezeu: Fă-ţi palmele căuş, smulge-mi din piept suflarea și du-i-o lui, să îl alini, căci dacă şi durerea noastră de acum te lasă rece, n-o mai lungi şi fă-mă praf sub roată de maşină, numai așa nu voi simți nimic!
