Jurnalul lui Manon.

Când scriam eu de metamorfoză? …Recent.
“Îl caut. E o chestiune de timp până când mă va găsi”.

***
Azi dimineață meșteream un rest de bagaj, să fug la gară și din viața mea, când sună telefonul.
– Ești acasă?
– Da, mă pregătesc să plec.
– Te duc eu.
– Merg la gară, nu la facultate.
– Te duc eu, ajung acum la tine. Te rog doar un singur lucru.
– Spune, dragule.
– Să te gândești la mine până vin.

…Rămân, ce-i drept, puțin interzisă, bărbatul acesta poate fi numit oricum, numai intempestiv, nu…

Când intră în casă, mă ia în brațe și îmi inspiră parfumul, ce faci, ești nebun?
Mă rup din îmbrățișare, sunt traversată instantaneu de fraza din Jurnal care acum pare transformată sarcastic în “e o chestiune de timp până când mă va… regăsi.”

Cu omul din fața mea am scris istorie. Crâncen, disperat, dureros, cu speranță,  agonie și frânturi de fericire, i-am purtat ADN-ul în mine, l-am așteptat numărând secundele, ne-am despărțit de prea multe ori, împăcându-ne prea puțin, era relația aceea, interzisă, pe care o trăiești ca bolnavul în fază terminală, cu implacabilul în față, zilnic, parcurgând toate fazele, metodic.
Mă ridicam și mă prăbușeam în același loc, periodic. …Timp de aproape patru ani.

Ne iubeam bolnav, respingându-ne și atrăgându-ne cu forța pe care o au doi magneți pe care îi lipești instant sau te chinui să îi apropii.

Două prototipuri Alfa, pentru care atracția reprezenta coliziune iminentă.

Două identități tumultoase care urmăreau, frenetic și inconștient, despărțirea, nu contopirea.

…Și, dintre toți bărbații din lumea asta mare, iată cine a simțit de la distanță că am garda jos și a venit, pur și simplu, așa cum n-a făcut-o niciodată în vremea în care îl iubeam ca o nebună.

– Ahh…ce vrei de la mine?
– Ce am vrut dintotdeauna.
– Să îți fiu amantă?
– Nu, iubită.
Ar vrea să se apropie, să mă ia în brațe, îl cunosc atât de bine, dar rămâne pe loc, țintuit de privirea mea caldă, însă fermă.

Iau, mecanic, pulsul nostru comun, situația este ușor periculoasă căci micuța cameră este invadată de feromoni, așa că direcționez discuția spre el.
Povestim.
Trist, suntem amândoi la vârsta la care începem să simțim care sunt cu adevărat marile dureri și terifiantele drame, tatăl său este foarte bolnav, încăpățânat și refuză să se trateze, disperând întreaga familie. Eu îi povestesc de boala mamei mele, de ciuda mea de atunci și de neputință,  impresionându-l,  are lacrimi în ochi…
E așezat pe marginea patului, corpul are formă de abandon, iar eu îl îmbrățișez, așezându-i capul pe inima mea și îl sărut pe creștet, suntem, doamne, atât de familie, uniți în tristețe și nedeterminare…

– Nona! Nu pleca acum la Tg-Jiu, te duc eu mâine, cu mașina. Dorm cu tine în noaptea asta, vrei?
– Tuu? N-ai dormit niciodată cu mine.

…Și chiar așa este. …Însă e ciudat ce simt acum… Este atât de tentant…Sunt pe zero.
De…am uitat de cât timp, nu dorm cu nimeni în brațe, noaptea.
De și mai mult timp, sărut bărbații numai pe frunte sau pe obraz… Este atât de tentant, vorbeam în jurnal de aventură și iată, o aventură cu trecutul…suntem atât de familie, noi, cei doi străini…

– NU.

Mă uit în ochii lui, e atâta energie în camera asta, iar el, ca niciodată, mă vede…

–   Nu ai voie să mă fracturezi din nou. Trebuie să am încredere că merit să aparțin cuiva. Altcuiva. Nu vreau să repet trecutul.

…Spun asta în timp ce am inima bolovan, îmi atârnă de suflet, povară, mă terorizează gândul unui nou început cu altcineva, un necunoscut care nu va face niciun efort pentru a mă descoperi în timp util…

Sunt pregătită, oare, să o iau de la capăt?
Am, în fața mea, un om care mă iubește și care mă respiră, este atât de legat de mine, oricum nu o să mă mărit niciodată, sunt expirată deja, el e aici, nu trebuie decât să îi cuprind, delicat, fața, cu palmele și să nu gândesc, să mă las, să comandăm mâncare chinezească, să ne uităm la televizor, să adormim îmbrățișati, să ne trezim mâine dimineață și să plecăm acasă la tata, cinci ore de mers, de râs nebun… cu alte cuvinte, să trăiesc, azi, acum, ceea ce mi-am dorit nebunește, visând în fiecare secundă… cu zece ani în urmă…
***
…Rememorez toate aceste lucruri privind pe fereastra trenului.

Am decis, deja.

Îl caut.
E o chestiune de timp până când mă va găsi.

Plec mai departe.

Declaratie pe propia raspundere,

Subseeeemnaaaatuuuul, Petruț Dumitrică, aici de față, client fidel al Penny srl-ului, poa să confirme doamna Petronela, că mă știe de cănd lucra  barmaniță la nea Vivi Mexicanu, declar  tot ce-am văzut în legatură cu bătaia din magazin atunci cănd mi-a rupt Gioconda lu Nuțu tricou din Italia.
Declar că eu stăteam la rând, corect, că nu mă grăbeam, să plătesc sticla de Bibanu, pă care mă trimise Gogu a lu Chisnovatu s-o cumpar că era rându meu.

Mentionez că era după program, adică din timpu nostru liber.

Mai declar că Gioconda era in fața mea cu Franțuzoaica si vorbeau despre o carte. Ca ele se pricep și la cărți, da nu le nimeresc, mai mult iau banii degeaba la oameni.

Când ajunsără la casă îi zisără Petronelei ca s-au uitat, numai, la parfumuri, și dădură sa treacă.
Mai declar că doamna Petronela a țipat atunci la Florin, de-am scăpat coșu din mână, că ăsta dormea cu ziaru-n cap la intrare.
(Să tot pregătește pentru noaptea nunții, așa-i zice domnu Gelu, șefu lui.)
Gioconda de frică a scos toate cumpăraturile, le-a pus pe bandă și i-a facut Petronelei tot felul de gesturi obscene pă care nu pot să le reproduc momentan.
Atunci doamna Petronela i-a smuls salba de la gât Giocondei și Franțuzoaica a fugit afară pă lăngă Florin.
Mai declar că Gioconda i-a aplicat o cutie de pateu in frunte, de-a cazut secerată doamna Petronela, dar si-a revenit repede avea o sticlă de apă lângă ea și a stropit-o lumea când a sculat-o.
Până la urmă, Florin a reușit să-i pună cătușele că nu prea știa cum funcționează și era să se prindă singur. In timp ce am incercat să-l ajut pă Florin, Gioconda mi-a rupt tricou nou care pentru mine are o mare valoare sentimentală, drept pentru care fac această declarație.

Declar, susţin şi semnez !