Jurnalul lui Manon.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat sistematic. Nu punem întrebarea stupidă de ce nu te-ai retras, femeie? și nici nu aprofundăm filosofic resemnarea mioritică a Vetuței care, deși / tocmai pentru că încasează fizice corecții de la Gigel nu-și ia catrafusele să plece la mă-sa. Vine câte cineva și începe să dea cu dalta în suflet, te sparge și pe urmă își ia dalta și pleacă, tu rămâi cu sentiment de daltă, ce dracu mai e de interpretat aici? Nimic.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat sistematic cu bastonul lui “i”, din “știi” și “fii”, așezat în plus sau în minus; m-a destabilizat, trăgându-mi de păr, la linia de start, amintirea dureroasă a cordeluței de elevă, elastică, apăsătoare pe cap (care-mi dădea migrene la ora de română) înghesuind cuvintele fracturatoare de sentimente în prescurtări aliniate pervers la secolul vitezei : dc?, k, bn!, tz, mn, cf? – și parcă mă văd cum stăteam cu ochii în ecran, mută și panicată, încercând să traduc / transpun prescurtările alea în ceva care are sens și care se numește, pentru anacronicii ca mine, comunicare.

Am fost îndrăgostită de-un bărbat care m-a maltratat futându-mi o palmă virtuală după cap, într-o dimineață senină, exact în momentul în care eram cu cafeaua în gură și cu ochii în monitorul pe care citeam “am întârziat decât două minute”. Reacția organică a Vetuței din mine de a fugi mâncând pământul direct în brațele lu’ mă-sa, pe principiul de data asta mi-ai pus capac, a fost brusc sugrumată de imediata mărturisire a inculpatului: “Îmi lipsești”. Fără “i”-uri în plus și urmată de trei puncte de suspensie. Ah. Acele puncte de suspensie care o-mping pe orice Vetuță din lumea asta să realizeze că Gigel o bate din dragoste…

Sunt, încă, atât de îndrăgostită de bărbatul acela, și-i sunt atăt de recunoscătoare pentru transferul intens, emoțional, cu care mă copleșea în momentele în care, mut, mă îmbrățișa pe viu, adunându-mă la pieptul său și respirându-mă de parcă numai noi am fi pe lume…

Sunt, încă, nu legată, ci logată de un bărbat care m-a maltratat așezându-mă tandru într-un pat al lui Procust care prescurtează și emoții, și cuvinte, și relație, bărbat care a plecat să-și trăiască prescurtările cu altcineva.

Și înțeleg, am înțeles de mult că nu am loc, că nu am sens pe nicăieri și-n nimeni, decât în doze mici, cu ochii mei închiși, cu respirația pe off, cu plasture pe gură.

Și iată-l pe Gigel plecând. Și iat-o pe Vetuța plângându-și lipsa de maltratare.

O consolează un membru al familiei de care n-ar despărți-o niciun Gigel, niciodată.

Mă-sa.

Gramatica.

Auzi tu, Şagunel?

Ştii ce e comic, atât de comic încât îmi vine să sar în jos, cât mai adânc, de bucurie?
Mi-adusei aminte cum mi-ai zis tu, la doi ani după ce mă cunoscusei, că sunt gagică bine. M-ai remarcat. După doi ani. Aşa făceai mereu, te-apuca, din senin, să arunci peste oameni cu plase de lumină, ca să te umpli de zâmbete. Mai ştii cât am râs, atunci?
Acuma plâng.

Dar când mi-ai trimis sms-ul ăla genial, cu : “Nona, când un om intră în viaţa ta, află ce dar trebuie să primească de la tine” – mai ştii cât m-am bucurat, ca un copil?
Acuma plâng.

Şi bă, băga-mi-aş picioarele în ea de viaţă, ţi-aduci aminte cum am plâns , într-o seară, amândoi, ca doi imbecili patetici, când io ţi-am spus că, atunci când o să mor, să te ocupi să-mi pună, la parter, în şcoală, panou de ăla de doliu, cu poza mea, aşa cum se pune când crapă vreun profesor, şi te-am pus să îmi promiţi că, pe lângă lumânări, aşezi acolo şi un ursuleţ de pluş? Mai ştii? Şi-am dat în plâns, amândoi, că ne era milă de mine, şi-apoi mi-ai zis, politicos, “făh dă-te dreq, nu te las io să mori, dă-l dracu de panou”, mai ştii, Şagunel?

E.

Azi.

Am pus panou, jos, în şcoală. Panou negru, de doliu. L-am cărat singură, de la etaj, jos, pe scări, şi l-am montat, la parter.
Şi-am pus şi poză.
Şi măsuţa aia mică neagră.
Şi două lumânări, pe ea.
Şi şcoala e pustie, doar hohotele mele de plâns se auzeau pe acolo, când aprindeam lumânările, şi când îmi tremura mâna pe poza aia.

Sunt ruptă.
Ruptă, băă!!!

Şi n-am bani de flori. Sau de ursuleţ de pluş, să pun acolo.

N-am apucat să îţi mai spun că te iubesc.
Da’ când prinsei poza cu bolduri, lăsai acolo şi inima mea, să hohotească ea lângă lumânări.

Eu trebuia să mor, aşa e datul vieţii.
Nu tu.

Nu tu.

E frig printre oameni, si intuneric de la atatea fire de urzeala pestilente.

Otravurile supureaza si arunca peste tot venin.

Cei buni cad. Sau se fac stanci, sau scut. Cu capul jos. Pedepsiti, mai intai, si dupa aceea, judecati. Tavaliti de maini murdare, pline de bolovani-semne ale pacatelor proprii.

Autosuficienta. Prost gust. Submediocritate. Autoadulare.

Lipsa de caracter.

Caracterul nu se ia prin mimetism.

Nevertebratele bipede se sprijina pe functie ca pe un baston.

Care functie? Un inscris pe o foaie de hartie? Valabil ca si verigheta pe care unii o flutura pentru a-si ascunde-n umbra imoralitatea?

Ma doare, cand ma uit in jur, ma doare de altii, si tot astept sa se termine.

Sa se scuipe, dracii, toti, intre ei, sa fie iar soare, bă, ca si soarele se piteste de lumea asta…

Plangeam, ieri, cu focul ala de amar, de neputinta, cu mainile sufletului legate, ca nu mai am resurse sa ajut, si nu mai am nici scut ca sa parez.

Si a intrat in biroul meu o femeie.

Un suflet. Inca pot sa le recunosc, in multimea de zombilizati din jur.

M-a chemat la ea, sa vin, zice, la etajul trei, are curs acolo cu studentii, sa ascult putina muzica, o sa-mi faca bine, zice…

Eu o priveam cu sufletul stors, multumesc, dar nu, nu functioneaza nimic, nu mai functionez eu…

Ai grija de tine, mi-a zis, si a plecat.

Peste zece minute, iar s-a deschis usa biroului.

A intrat din nou, femeia aceea, avea privire ferma, o carte mare intr-o mana, iar in cealalta, un casetofon.

Fara drept de apel, a zis, in treacat, daca nu vine mahomed la…

Si a dat play.

Nu stiu cum, am deschis telefonul la un moment dat, si am filmat. Tremuram, iar lacrimile, stiti, lacrimile alea suvoi, de durere, imi facusera rauri pe obraz…

Apoi fiinta aceea a plecat. Eu eram muci, iar colega din birou, muta.

– Nona? Imi zice ea spargand tacerea.

– Da.

– Sunt putini oameni pentru care alti oameni fac asemenea gesturi. A venit aici sa iti cante, pentru a te face sa te simti mai bine. Asta inseamna un singur lucru: esti speciala.

Zambesc, sfasiata pe dinauntru, si glumesc:

– Nu stiai asta?

– Eu, da.

……

Sunt momente in viata in care lucrurile minunate, coplesitoare, fac acelasi lucru pe care-l realizeaza rautatile: te rup in doua si te dor.

Ei. Cat de mare sa fie avaria, atunci? …sau esti, deja, o biata epava plutitoare?

Dana, iti multumesc.

Desi o fac cu energia cu care doar imi amintesc cat de fericita as fi fost alta data…

Uite, pun aici inregistrarea, pentru voi.

Un suflet minunat, cu o voce minunata, care canta din Les Miserables.

link -> http://youtu.be/z_pV-EWHtIg

…Ce ziceti voi de asta?

S-au umplut magazinele de brăduleți cu globulețe.
Adicătelea buzduganul preventiv, că peste o lună vin sărbătorile. Ni le bagă ei pe gât de-acum.

Iar eu, inimă simțitoare… Când am văzut amenajările astea… O-paa!

…M-a încercat azi o mică spăimuliță că vine, iaaar, Crăciunul.
Ce prostie.

Pe vremuri, bucuria sărbătorilor era ca o coardă elastică, o lungeaaam până când colțurile gurii se duceau la urechi, atâta era zambetul de mare.

În anii care au urmat, bucuria s-a făcut mai mică, dar o purtam în piept, fudulă, ca pe un globuleț luminos.

Pe urmă, nu știu exact când, darcredcăatuncicândamuritmamamea, s-a piticit bucuria asta.
Și am ascuns-o în anul ăla, că era cu țepi și mă incomoda la inimă.

Pe urmă, nu știu exact cum, n-am mai avut-o. Bucuria.
În locul ei s-a încoțopenit, stabilă și diformă, o indiferență tristă, care-mi făcea tai-tai din mână, vin și pleacă sărbătorile, soro, ete, mâine-poimâine începe anul nou, mare brânză că nu te rupi tu în chefuri.

Bă.
Mi-a zis, ieri, o prietenă, că iubitul ei adoră luna decembrie, pentru că e magică. No matter what.

Are dreptate.
Simt eu că are dreptate, și îmi pare rău că n-am gândit așa, ca iubitul prietenei mele, în toți anii ăștia care au trecut.

Mi-a fost frică să mă bucur.
Că aș fi plâns.
De dorul mamei.
De dorul Pupei.
De dorul LUI (oricare i-ar fi fost numele, atunci).

De fapt, nu.
Nu mi-a fost frică să mă bucur.
Mi-a fost frică să nu plâng.
Îmi e frică, al dracului, de plâns.
Și acum, uite, mi s-a proptit în gât. Parcă stă la pândă.

Pentru defecții singuratici, care simt așa ca mine, ratații sentimentaloizi, scriu azi.
Facem tot posibilul să evităm o bucurie lacrimogenă – de parc-ar fi catastrofă, se-ntâlnește titanicul cu aisbergul gen, și uităm că în fața ochilor noștri orbi se află câte-un om drag care are-n piept o bucurie pe care vrea să o întindă luuung, ca pe o coardă elastică, în jurul nostru.

Săniuța fuuge,
Nimeni n-o ajuunge,
Are dor de duucă,
Parc-ar fi nălucă…

*

Mai e până când vine Crăciunul.
Aș vrea să-l întâmpin cu un globuleț luminos, prins de suflet.
Sper să plâng tot, până atunci. Și morții, și viii.
Și tot până atunci sper să nu mă mai doară nimeni.

Ah.
Mama mea avea o vorbă.
Well, mama mea avea multe vorbe.
Era o makedoancă inteligentă, puternică și cultivată, care, în momentele cheie, scotea pe gură câte un proverb românesc.
Realizase ea că înțelepciunea populară, simplă și clară, rezolvă spontan toate lucrurile complicate.

E.
Și vorba aia, de care mă leg eu acum, era: Manon, să fii om numai cu cel care merită.

Eu, evident, mă răsculam.
Toți sunt oameni ca mine, toți merită! Cine sunt eu, ca să decid că “unii” nu merită?

Și ah.
Cum m-au lovit.

Uite. Acum ceva timp, un om pe care îl consideram familie, m-a jignit grav. În public.
Am rămas interzisă. Sufocată. Perplexă. Făcută nod.
Atât de mult m-a durut, încât, deși propovăduiesc de-o viață comunicarea și dialogul, n-am avut forța să îl opresc, atunci, a doua zi, a patra săptămână, a treia lună, pentru a-i spune: M-ai jignit. Te rog, justifică-te sau cere-ți scuze, ca să putem trece peste. Ca să nu mă mai doară atât de rău.
N-am putut.

Am murit încet, purtând povara cuvintelor lui grele și a reproșurilor mele sufocate de tăcerea autoimpusă.
Am ales să tac.
Sau m-a ales tăcerea, agonică și chinuitoare.
Atipic pentru mine, vulcanica.

Deci ah.
Tac. Nu pot altfel.
Și o să mă vindec, într-o bună zi.
Nu caut rezoluții.
Explicații.
Scuze.
Acuze.

Am îmbătrânit.
…De-abia acum am înțeles cât de generic este acel merită.

Auzi, dragă mamă? Uită-te și tu la mine, de acolo, din cer, de unde ești…
Sunt om
Cu acel om
Pentru că merită.

…Retragerea mea, mută, din viața lui.

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

De sărbători, cei care și-au pierdut dragii sunt triști, iar golul nu se umple, ci sapă dureri.

Deci iată-ne, pe 25 decembrie.

Cam pe la vremea în care oamenii se pregătesc să se adune-n jurul mesei de crăciun, noi două ne-am urcat în mașină și am plecat.
Spre locul în care vom fi mai mulți. În speranța că vom umple golurile cu prezențe familiale.

Autostrada e pustie. Drumurile sunt libere. Doar întunericul coboară în viteză, pentru a scoate-n evidență luminițele pâlpâitoare cu care românii și-au cuprins casele, ca brâu de sărbătoare.

E-atâta liniște pe drum, de parcă numai noi am fi pe lume… Cei câțiva rătăciți ai nimănui, închiși în cutiile pe patru roți…

Iar norii au coborât pe pământ, sub formă de ceață deasă, ah, ce ceață deasă…

Mersul prin beznă pe un drum învăluit în vălătuci de fum alb… Senzația e stranie. Simți că alergi pe loc spre nicăieri.

Periplul s-a încheiat, după cinci ore.

Când am intrat în casa plină de ai noștri, am sperat că pot da valoare de adevăr lui: Uneori, nu drumul este important, ci destinația.

…

Deci iată-ne, la trei dimineața.
Cam pe la vremea în care oamenii dormeau liniștiți, ca după sărbătoare, noi două ne-am fi urcat în mașină și am fi plecat.
Căci.
Uneori, ajuns la destinație, realizezi că tu, de fapt, nu ai plecat deloc de dincolo.

Azi e 25.

Când se stinge un fenomen, rămâne, răvășit, un sentiment de liniște apăsată. O liniște bolnavă de ea însăși. Incurabilă.
Care nu are echilibru. Nici toleranță pentru suficiența oamenilor. O liniște ruptă. Fracturată în plex. Cu ochi răvășiți, care privesc în jos.
O liniște care nu e acalmie, ci suspin înnăbușit.
E prea mult zgomot în jur, care a sufocat armonia.

Mi-e dor de el.

De adolescența mea.

De dans.

De zâmbetul nebun.

Mi-e dor de el, de Michael.

The Way You Make Me Feel...

The way you make me feel, babe…
You really turn me on
You knock me off of my feet

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.

Mă vezi că plâng. Şi ştii cum plâng, că rup pământul. Şi ştii că mă ridic şi merg şoptind, un timp.

Eu pot să duc, când am de dus. M-ai altoit să simt vântul şi anotimpul, să miros pământul reavăn, să înţeleg ce nu cuvântă. Să fiu sprijin şi bucurie. Mi-ai dat să dau. Iar lacrima mi-o şterg firesc, mi-ai pus-o la pachet, de când eram un pui.

Şi duc. Fără să ştiu ce vrei. Fără să ştiu ce sunt şi încotro mă-ndrept. Plec capul şi trăiesc în legea ta.

…Dar EL, astăzi, a plâns. Din vina mea? Din vina ta?

El nu ar trebui să plângă şi să sufere.
I-ai dat lumina ca să-l admirăm de la distanţă, căci încălzeşte-a viaţă, ăsta-i rostul soarelui.

EL nu ar trebui să fie trist şi-ngenunchiat de “sunt al nimănui”.

Deci m-ai stârnit, am nod în gât şi clocotesc blasfemic.
Aşa că-ţi spun, oricât ai fi de Dumnezeu: Fă-ţi palmele căuş, smulge-mi din piept suflarea și du-i-o lui, să îl alini, căci dacă şi durerea noastră de acum te lasă rece, n-o mai lungi şi fă-mă praf sub roată de maşină, numai așa nu voi simți nimic!