Jurnalul lui Manon.

Îmi postează cineva, la comentarii, un link. Este o chemare la un marş al tăcerii contra avorturilor.

M-am teleportat automat, cu inima sfâşiată, în anul 1999.

În luna mai, când trebuia să îmi sărbătoresc ziua de naştere, am pus capăt unei vieţi care îmi creştea în pântec.
O sarcină neprevăzută, greşeală de pastilă, trebuia să fiu eu o excepţie şi la anticoncepţionalele safe.

Mă întreţineam singură, ce să îi ofer copilului? …Puteam să mă întorc în provincie, la părinţi.

Dar…Motivul pentru care am făcut întreruperea de sarcină este altul.
Pare iraţional, ilogic şi tocmai de aceea tipic mie.

Tatăl copilului era însurat, iar acasă îl aşteptau trei suflete: soţia şi doi copii.

M-am pus în situaţia soţiei lui, dacă într-o zi, căsătorită fiind, aflu de existenţa unui copil din flori al bărbatului cu care îmi împart existenţa, ce aş simţi?

Şi am simţit. Direct în plex, lovitură de topor.

Eu cred în familie.
Eu cred că o mamă trebuie să îşi crească în linişte copiii, fără agitaţie.
Orice umbră pe faţa şi pe sufletul ei aduc alte umbre, de neşters, în viaţa micuţilor.

E treaba mea că am cedat şi am devenit amantă, după un an de chin şi de refuz cerebral, înnebunitor, al compromisului. Poate că trebuia să o trăiesc. Poate că mama ar fi trebuit să fie lângă mine -când plângeam şi nu ştiam cum e bine – nu îngropată în pământ.

Deci, iată-mă, în ’99, luna florilor.
Făcută ghem lângă perete, plângând cu sughiţuri, ţinându-mă cu mâna de burtică şi iubindu-l, şi jelindu-l, căci trebuia să nu-l aduc pe lume.
Puiul meu. În mine. Viu. Al meu, al femeii care s-a născut doar pentru a deveni mamă.

În fiecare an mă gândesc cum ar fi arătat. Cât ar fi împlinit şi cât de frumos ar fi avut zâmbetul. Şi plâng amarnic, aşa cum fac acum, când tastele îmi par în ceaţă de la lacrimi, iar inima mi-e plumb aprins.

Nu pot merge la un marş de protest. Nu pot ridica piatra.

Dintr-un motiv simplu.

Nu există, pe acest pământ, puşcărie cu torturi mai cumplite decât propria-ti inimă.
Această condamnare e pe viaţă, iar tu, propriul judecător.

Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a  năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…

Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…

Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…

Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.

Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.

Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.

Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu,  mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”

Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.

Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat,  şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.

Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.

N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.

Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.

Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.

Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.

Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.

Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.

Nicoleta are cancer. E colega mea.
Mignonă, frumoasă, creaţă ca o oiţă, empatică fără margini, mamă şi soţie.

A făcut operaţia şi acum trăieşte fiecare zi cu teamă. Îi citesc în ochi cum îi fug gândurile, şi o deturnez, făcând-o să râdă. E tânără şi va fi bine. Trebuie să fie bine!

…Insă de curând Nicoleta a aflat că şi soţul ei are cancer. Mă omoară ochii plini de lacrimi cu nod în gât şi mărturisesc sincer că în ziua aia am hulit, cu deznădejde, cu amar, în nimicnicia mea…

…De aia scriu acum aici.

Doamne, se apropie Sărbătorile, pun în jurnal şi rugăciunea asta: iartă-mă şi te rog eu, din tot sufletul, mai dă o şansă la viaţă celor care cred că se vor stinge, nu-i lăsa să moară, ia-le durerea şi boala şi îngroapă-le în nisipul deşertului, căci oamenii ăştia sunt din cei buni, cinstiţi, care nu fac rău…

Moartea lui Michael m-a readus la viaţă.

Vegetez, de aproape doi ani, fără să am nicio legătură cu mândreţea de fată care eram odată. Parcarea lui Titel în viaţa mea m-a fleşcăit complet (la noi în oraş se spune “m-a flecit”). Fără aspiraţii, şi, atenţie, fără frământările sufleteşti care mă făceau să fiu zbanghie şi să scriu la jurnal ca şi cum aş proiecta un film, m-am scufundat în munca de la facultate, făcând lucruri minunate dar fără să simt că mă năpădeşte bucuria sufocându-mă, ca altă dată. Dădeam vina pe cei patruzeci de anişori pe care tocmai i-am împlinit.

Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit“.

În clipa aceea am înviat. De durere. Toate sentimentele, aspiraţiile, tainic încătuşate şi acoperite de un bocanc autoimpus, s-au inflamat, şi de atunci, de o săptămână, picur, prin toţi porii, tot ceea ce am strâns pe parcurs. De ce? De ce m-am activat acum?

Pentru că, simplu, Michael Jackson este una dintre cheile care îmi poate deschide sufletul. Adolescenţa mea, trăită în cea mai grea perioadă a dictaturii, avea două guri de aer: cărţile şi dansul. M-am construit bazându-mă pe două principii: e important când deschizi gura, ce spui, şi când te mişti, ce transmiţi. Aşa m-am judecat, şi, de atunci, aşa îi judec şi pe alţii. Şi, înarmată cu asta, nu m-am înşelat niciodată, când am vrut să aflu mai multe despre un om.

E vorba despre armonie.

Michael m-a învăţat să dansez. Nu ca el, căci este unic. M-a învăţat să simt muzica, să o exprim, să punctez mişcările, să “joc” accentele muzicale, să stau, fără să mă mişc, pe melodie. Să dansez viu, nu să ilustrez. Michael s-a lipit pe vecie de acea perioadă din viaţa mea, o epocă în care tinerii nu urmăreau futăriseala, ci devenirea.

Michael Jackson este adolescentul curat din fiecare dintre noi.

Mă doare, zguduindu-mă, toată inima, care mi se inflamează din piept până în creier.
Aşa simţi când îţi moare cineva din familie.
Şi e prea devreme să mă consolez cu faptul că Michael este nemuritor.

Mă consolează doar ideea că nu trec singură prin asta. Suntem o familie de milioane de oameni. Marcaţi pe viaţă de fenomenul Michael Jackson.

Sunt unul dintre oamenii cărora le lipseşte, acum, o bucăţică de suflet, căci ea merge cu Michael în mormânt.

Înlăcrimată şi cu un nod dureros în gât, am totuşi puterea să ridic degetul mijlociu în aer, şi să i-l arăt monstrului care a traumatizat un copil nevinovat şi care, nici acum, la final, nu arată pic de consideraţie pentru fiul care l-a făcut celebru: tatăl lui Michael. I-a refuzat copilăria, şi acum îi refuză şi ultima dorinţă: aceea de a se întoarce acasă, în Neverland.

Privindu-l cum râde, dând interviuri, cu gura de pirahna care băleşte după orice câştig în loc să fie devastat de durere căci el, hoitul, trăieşte, iar fiul e mort, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că părinţii nu trebuie să-şi îngroape copiii, ci invers.

Trist şi încremenitor, Michael ne demonstrează şi acum, de dincolo, că tot ceea ce a povestit despre copilăria tristă este adevărat. Printr-o ciudată întâmplare, parcă îl împinge în faţă pe tatăl monstruos, să-l cunoaştem şi noi.

Şi reuşeşte.

Rânjetul bătrânului spune tot. …Dar mai ales, macabru, asta:
Aşa intră în istorie, pe lângă o stea, şi gunoiul, luminat de strălucirea ei.

În aproape un an, de când nu am mai scris, s-au întâmplat multe lucruri cu mine. Capitale şi, unele, ireversibile. Cel mai greu moment s-a transformat într-o susţinută durere, temeinic ţinută sub cheie.
A murit Pupa. S-a stins discret, aşa cum a trăit.
… Lăsându-mi inima vraişte şi convingerea că e adevărat: cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.

Ca o paradoxală compensaţie, am avut  un timp nişte pui de gerbili, proaspăt cumpăraţi, care i-au înlocuit pe Nuk şi Pepi, şi care au început să se înmulţească, lunar, ameţitor.
Colivia adăpostea, la un moment dat, trei generaţii.
…Nu mai am nici gerbilii. I-am donat. Şi sufletul mă apasă greu, pentru că simt că i-am abandonat.

Tot la capitolul animale de companie intra şi Titi. Şoferul de camion, care s-a îndrăgostit de mine şi cu care, până la urmă, am avut o… să-i zic… relaţie.
…Nu mai e nici Titi în peisaj,pentru a se putea odihni în pace, l-am părăsit .

Nici gaşca de la bloc.
… Pentru că m-am mutat de acolo.

Sunt singură.
Atât pentru azi, căci mă inundă lacrimile.

Am fost ocupată, de vineri până acum. A venit tata la Bucureşti, să îşi consulte inima bolnavă. A stat mai mult singur, căci eu am participat la un priveghi. A murit bunica unui vecin, şi toată gaşca a simţit, instinctiv, să îi fie alături, trup şi suflet.

Nu îmi mai este frică de moarte, nu mai simt teroarea aceea care mă strângea de gât acum câţiva ani, la gândul trecerii dincolo. Nu ştiu dacă lipsa fricii e semn de bătrâneţe, sau bătrâneţea însăşi.

Paradoxal, acest deces mi-a adus în inimă, nu filosofie, ci durerea şi dorul de mama mea. Au trecut opt ani de atunci, şi memoria mea afectivă s-a conservat perfect. Încă nu pot înţelege mecanismul prin care durerile sfâşietoare rămân intacte, în vreme ce bucuriile majore se mătuiesc.

Tata e oarecum bine. Alarmant, totuşi, pe fişa de consult scrie că are hipertensiune arterială cu risc mărit. Însă mă linişteşte oarecum promisiunea lui: peste două săptămâni se va întoarce la Bucureşti pentru un nou consult medical.

Nu mi-e frică dacă mâine trebuie să mor.
Mi-e frică să nu îmi moară cei dragi. Dar mi-e atât de frică de asta, încât tastez în vârful degetelor, să nu atrag implacabilul.

Aveam şi eu doi gerbili. Pepi şi Nuku. Azi Pepi a murit, era bătrânică. Am o umbră pe suflet. Acum nu mai am în casă decât doi sufleţei: Pupa – cockerul, şi Nuku.
Mi-e inima inundată şi nu am cu cine să vorbesc.

A murit Adrian Pintea. Profesorul meu. Omul pe care nu puteai decât ori să îl adori, ori să îl urăşti. Artistul dăruit cu har. Am un sentiment de ciudă şi de mâhnire, care mi se accentuează când îi văd pozele din birou. În loc să-l plâng, l-aş certa. Iartă-mă, Doamne…

Într-o lume în care loazele te scuipă în ochi, pentru că eşti sărac, şi te stropesc cu maşina (dacă nu te calcă), pentru că tu nu te-ai orientat la timp să îţi achiziţionezi şi tu una păşind blajin pe cadavre, weekend-urile devin, în loc de prilej de relaxare, spaime…
Într-o ţară în care eşti nevoit să viezi, periodic, în compania unora care se cheamă oameni, sărbătorile devin şi ele, în loc de prilej de înălţare şi bucurie, angoasa şi tristeţe…

Am fost crescută şi educată în spiritul respectului pentru sărbătoarea de sfârşit de săptămână, care, la urma urmei, nu înseamnă altceva decât faptul de a împărtăşi momente speciale, alături de oamenii speciali din viaţa ta…Nu voi uita niciodată mirosul de colonie al tatălui meu, când ni se înfăţişa, duminică dimineaţa, proaspăt bărbierit, şi ne invita, pe noi, somnoroşii, la micul dejun…
…După cum nu voi uita niciodată abnegaţia cu care bărbaţii din viaţa mea mi-au tocit şi mucegăit bucuria de weekend, refuzând să dea acestei zile un aspect proaspăt şi mult aşteptat, scărpinându-se la coaie, şi zăcând în indolenţa, cu o barbă demnă de robinson crusoe…

Nu voi uita niciodată, din fericire, frământarea şi exaltarea simţite înainte de sărbătorile de iarnă, din sânul singurei familii pe care am avut-o vreodată, goana după croirea unei vestimentaţii noi, pentru fiecare revelion, pregătirea mesei festive, zâmbetul înlăcrimat de fericire, în ajunul Crăciunului, pregătirile, dorinţele tainice, împodobirea brăduţului şi tăiatul legumelor pentru salată… După cum, la antipod, mi s-a întipărit, de ani buni, spaima de venirea iernii, când, IAR voi fi singură, chiar dacă acompaniată, când mă voi zbate inutil să aduc în sufletul celui de lângă mine un strop de sacru, de sfielnic respect pentru momentele care ar trebui să ne dea aripi, căci vine un an nou, cu tot cu nedeterminarea lui…

Scriu toate acestea, nu pentru că simt nevoia să le zburătăcesc din inimă, ci pentru că, stând în faţa televizorului şi butonând telecomanda din post în post, am găsit, între o emisiune în care trei putori cânta în bucile goale şi alta emisiune în care sunt desene animate crunte şi violente, un interviu cu Marie-Rose Mociorniţa… Această femeie care arată superb, de o inteligenţa sclipitoare, scoate diamante când vorbeşte, nu cuvinte… Vorbele ei, atitudinea ei, mi-au adus aminte că drumul meu, deşi nu e pavat cu marmură, este cel bun.

Chiar dacă am inima îndoită că – în loc să pregătesc şi eu ghetuţele de moş nicolae, sau să alerg nebună prin oraşul luminat după cadouri- stau acasă tristă, simt, aşa, un puseu de optimism şi de înţelegere…Şi de împăcare cu mine însămi.
Între varianta în care eu sunt singura entuziasta a familiei şi pregătesc o masa festivă pe care partenerul nu dă doi bani, şi varianta în care sunt deja, aruncată, pentru că am fost doar o mantă de ploaie, Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru mine.
În loc de fals şi veşnice minciuni, singurătatea.
În loc de aşteptarea la infinit a unui gest tandru, singurătatea.
În loc de îngenunchierea bucuriei împodobirii brăduţului, singurătatea. Care, vă jur, este singura care nu alterează structura genetică a omului.

… Aşa că înţeleg că Moş Nicolae şi Moş Crăciun nu vin la mine, anul acesta. Şi nici Anul Nou, în strai de sărbătoare… Singurătatea, ca opus al minciunii şi ipocriziei. Singurătatea, ca pilon cinstit pentru speranţă.
Pentru care mulţumesc.

Am găsit, păstrată într-un cotlon, o discuţie veche de când lumea, cu Alex.

Alex nu mai este.

Această discuţie, din iarna lui 2000, s-a păstrat. Pentru iureşul simţirii. Pentru faptul că nu există iubire pe net, care să fie viabilă în realitate. Pentru mândria că, în loc de un sex fugar, aceste discuţii s-au transformat într-o prietenie pe care numai moartea a rupt-o.

Mă bucur că te-am cunoscut, Alex, şi îmi e dor de tine. Şi vreau să ştii că am rupt-o cu imbecilul ăla, de-abia după un an. Şi mai vreau să ştii că am suferit la fel de mult, lângă alt egoist meschin, în ultimii trei ani… Sunt singură acum, şi se apropie sărbătorile de iarnă. Mi-e aşa de frică de ele…Şi nu mai eşti nici tu, ca să mai facem haz de necaz…

Îmi lipseşti, Alex, şi nu voi înţelege niciodată de ce a trebuit să mori, şi de ce toţi infecţii fără caracter trăiesc pentru a face rău. Îmi lipseşti, Alex. Uite, citeşte.

Sau, dacă te plictiseşte, citeşte doar finalul.

Şi eu te iubesc.:

Iiiiiiiiiiiiiiiiii

Ovidiam: pup

Alexulea: şi eu!

Alexulea: ce mai stai soro! Te chema omu` acolo şi tu…

Alexulea: şi mai arată şi bine!

Ovidiam: l-ai văzut?

Alexulea: ce? Doar ce mi-ai trimis tu, adică conversaţia.

Ovidiam: net35man caută-i profilu’

Alexulea: haaa, stai aşa! Să-mi dashchid p`acilea

Ovidiam: TE ADOR!!

Alexulea: hehe! Acum ce-am mai făcut?

Alexulea: nu l-am găsit.

Ovidiam: felul în care vorbeşti scriind… creează (cu un e?) imagini plastice… Ţi-am pus gând… bun…

Alexulea: cu 2! Ai văzut că eşti fată deşteaptă? Sunt un artist! Hehehehe!

Alexulea: zău că nu-l găsesc!

Alexulea: nu e înregistrat.

Ovidiam: ţi-l trimit în mail

Alexulea: dă-i!

Ovidiam: ho, că nu dau turcii

Ovidiam:

Alexulea: dau ruşii!

Ovidiam: nu, “Bushii”…

Alexulea: aia au dat, gata! Iar ne-o trag americanii.

Ovidiam: îhî

Ovidiam: cauta-te la mail

Alexulea: cred că nouă ne place să ne-o tragă alţii! (hehe! Mi-e ruşine să mă caut la mail că mă avad colegele)

Ovidiam: ei-si-ce-daca-oamenii-vorbesc… la-la-la…

Alexulea: referitor la ce? La mail sau la tras?

Ovidiam: la să te cauţi…

Alexulea: hehe! Păi astea nu zice mah, ele vede!

Alexulea:

Ovidiam: bey

Ovidiam: şi ce, n-are de văzut? Primishi mailu’?

Alexulea: zău! Hai mah că nu mai vine. Ce are?

Alexulea: ba are, tocmai. Dacă vrea mai mult?

Ovidiam: şi ce dacă vrea? Nu dai nimic?

Alexulea: mă întrebi sau îmi spui?

Ovidiam: te întreb. În funcţie de răspunsul tău, îţi spun eu pe urmă…

Alexulea: Normal că nu dau nimic! Aşa pe degeaba? Eeeeeeeeeeee!

Ovidiam: Cee… ceri?

Alexulea: Reciprocitate! Hehe! Nu dau mah nimic la birou! Orice ar da!

Ovidiam: aha.. deci la birou, nu. Aha… Eu sunt la birou, deci…la birou, nu. Aha.

Alexulea: eşti la mine la birou şi eu nu ştiu???????????? Unde?

Ovidiam: nuuu… o rotunji acum… era vorba de Birou. Sunt la uşa din fatza. Fumez.

Alexulea: hehehe! Nu am nici o uşă în faţă! Hehehehe!

Alexulea: ce vorbeşti Franz! Păi poze din alea pot să-ţi dau şi eu cu punga!

Alexulea: (adică am primit poza)

Ovidiam: stai să-ţi spun, cu neamtzu’. După ce zise că sunt frumushica, slabutza şi cu sâni mari, mă întreabă măsura la cupă, mai degrabă îşi dă el cu presupusu’, o cotesc eu cum pot de la sex, bla=bla şi… pleacă, fără să spună aufviderzen sau crva de la ei. Bleah!

Ovidiam: crva=ceva

Ovidiam: cum? Ce-i cu poza?

Alexulea: bine că ai zis ce inseaman crva! Că nu înţelegeam. Adică am primit poza şi e abureală. D-astea pot şi eu să-t trimit

Ovidiam: dă-mi şi mie una… Doamne… Scrisesem dă-mi şi muie una

Alexulea: hehehehehehe! Ţi-am zis eu că nu te poţi abţine!

Ovidiam:

Alexulea: stai că-ţi dau. să caut. Zău!

Alexulea: glumeam mah!

Ovidiam:

Alexulea: e superbă fatza asta cu enervatul.

Ovidiam: s-o vezi pe-a mea…

Alexulea: ar fi mişto dacă ar fi şi animate

Ovidiam: merci.

Alexulea: nu-mi doresc! (când eşti nervoasă!)

Ovidiam: da, dă-i bir cu fugiţii…

Alexulea: ce bir?

Ovidiam: druckstnhyukhnukhnmjhbgkthungj nu mă mai zăpăci de cap!

Alexulea: ha? Iar codezi?

Ovidiam: tu ce zici?

Ovidiam: gotcha!

Ovidiam: lasa fonturile, bey

Alexulea: bey, m-ai înnebunit!

Ovidiam: NU CODEZ Mă-ncodez…

Alexulea: Te`ncordezi!

Ovidiam: Hehehehehe

Ovidiam: Mă acordez..

Alexulea: te ancorezi!

Ovidiam: mă corelez..

Alexulea: hehehe! Cu cine faci mah toate astea?

Ovidiam: care?

Alexulea: ce ai zis tu mai sus!

Ovidiam:…mă adaptez..

Ovidiam:…mă ajustez..

Ovidiam: şi… dispar..

Ovidiam: pustiu…

Alexulea: hopa, te şi ajustezi? Hmmmmm, pot să mă uit? Hehe!

Ovidiam:… vino…8989989

Alexulea: bey, ăla e la ProTV.

Ovidiam: shii?????

Alexulea: vrei să vin acolo? E periculos mah, că nevastă-mea stă cam mult pe acolo.

Ovidiam: pardon

Ovidiam: Şi? Cum merge treaba la servici?

Alexulea: hehehe! Termină!

Alexulea: Să nu pleci! Lipsesc 10 min. cevva urgent!

Alexulea: gata!

Ovidiam: ii

Alexulea: ce îi? Bey, îmi vine să te iau în braţe şi să te învârt tare tare!

Ovidiam: iiiii

Alexulea: vjjjjjjjjjjjjjjjjjjj, aşa se zice!

Ovidiam: vezi?

Alexulea: ce?

Ovidiam: te-apucă aşa, amorul, mă încarci şi… mâine mă iei cu glumele…Să te ferească Sfântul să-mi cazi în braţe… Vedem noi care mai face glumiţe…

Ovidiam: şi nu te da erou!

Ovidiam: incepusei să-mi scrii, nu?

Alexulea: păi nu vezi că nu mă dau? Am zis eu ceva?

Ovidiam: o replică tare…

Alexulea: nu!

Alexulea: te-am avut!

Ovidiam: nu încă…

Ovidiam:

Alexulea: mai încerc!

Ovidiam: ce?

Alexulea: orice!

Ovidiam: fii mai specific

Alexulea: nope! O să vezi! Surprize!

Ovidiam: mda… sigur…

Alexulea: singur

Ovidiam: ai grijă la ceea ce-ţi doreshti…

Ovidiam: s-ar putea să se inplineasca..

Ovidiam: inplineacsa=împlinească

Alexulea: n`am eu norocul ăsta

Ovidiam: wherever

Alexulea: unde găsesc nişte felicitări frumoase de Crăciun?

Alexulea: hopa! Eşti Available?

Ovidiam: îţi trimit adresele prin mail, vrei?

Ovidiam: sunt, da

Alexulea: ce adrese?

Alexulea: eu le vreau pe hârtie!

Ovidiam: de felicitări. Cum să ţi le dau pri… a, vrei felicitări de trimis prin poştă? Încearcă la Poshta.

Alexulea: “Scuzaţi-mă Domnişoară! N puteam să nu remarc zâmbetul Dumneavoastră superb. Vă deranjează dacă iau loc?”

Alexulea: aia la poştă au urâte!

Ovidiam: cu cine vorbeşti?

Alexulea: cu tine! Nu ai spus că eşti Available?

Ovidiam: available să vorbesc. Altminteri, sunt taken, but still looking

Alexulea: bey, când te-ai măritat?

Ovidiam: taken la inimă…

Ovidiam: Fii atent ce frumos… Greetings Manon — Here is your horoscope for Thursday, December 14: You can charm your way into or out of anything. Your will is almost a force of nature. Disagreement melts to compliance în the heat of your smile. If you spend time în a car, decorate or scent your environment.

Ovidiam: Eeee?????

Alexulea: şefa lângă mine. Pauză!

Ovidiam:

Ovidiam: şi uite aşa

Ovidiam: azi mă duc acasă, că trebuie să fac lecţiile la engl. şi franceză cu copiiii

Ovidiam: şi a mai trecut încă o zi

Ovidiam: şi ăla se dă tare şi nu mă sună

Ovidiam: mai bine, da’ să nu-l apuce dorul sau săi se inflameze între picioare, tomnai în mijlocul sărbătorilor…

Ovidiam:..să mă sune atunci, că s-au dus bucuriile iernii.. câte mai sunt ele..

Alexulea: gata! Ufff! Ce zici tu aicea? Care el?

Ovidiam:… vorbesc şi eu singură, na, că Alexu are urechea în mina şefei…eh.

Alexulea: bey, nu puteam să vorbesc! Era lângă mine. Care el?

Ovidiam: VENISHI? IUHUUU!!

Ovidiam: ştii-tu-cine

Alexulea: păi parcă erai gata cu el!

Ovidiam: nu trebuia să te deranjezi, fă-ţi treaba cu şefa că eu vorbeam discuţii singură

Ovidiam: gata în suflet? Am spus eu asta?

Ovidiam: Bey, se suferă aici, ce ştii tu…

Alexulea: ce zici mah? Îl iubeşti adică?

Ovidiam: Ia să vedem: Tu ce zici?

Alexulea: Nu ştiu, că aktfek nu te mai întrebăm. Am înţeles că eşti gata de tot cu el! Dar…

Alexulea: aktfek=altfel

Ovidiam: Ia să te îndrăgosteşti tu, par example, de mine. Şi eu… figuri… da’ să-ți spun mereu că te iubesc…şi figuri… şi p’orma telefoane ca nu pot să stau fără tine…Şi tu să găseşti puterea să te desparţi de agonia asta… Cum rămâne cu sentimentele? Au murit? Le-ai aruncat, când nu te vedea nimeni?…De fapt, e vorba mai mult de REsentimente…Şi de întrebările fără răspuns.

Ovidiam: Uneori e bine să te pui în locul femeii. Dacă o faci, ai numai de câştigat, pe lângă surprizele aferente…

Alexulea: Bey, astea sunt normale! Dar eu tare am o bănuială că dacă se întoarce precum crocodilul plângăcios la tine, o să-i cedezi

Alexulea: schimba fontul! Că m`nnebunesti!

Ovidiam: Mi-e frică virgula mă-sii că da.

Ovidiam: fontul sau culoarea? Am Times New Roman

Alexulea: De fapt tu ce vrei, acolo în adâncuri? Sa da sau să nu?

Alexulea: Marinea!

Alexulea: mărimea!

Ovidiam: o vrei mai mare sau mai mică?

Alexulea: eu stau cu fereastra micuţă şi deodată mi se umple ecranul! E “puţin” cam mare

Alexulea: Eu o vreau la fel ca a mea!

Alexulea:

Ovidiam: hmm… e bine aşa? Se adaptează Mai mică o vrei?

Alexulea: nu, că cică-i chinuitor! (Aşa e perfect!)

Ovidiam: nu-i chinuitor, dragule. Trebuie doar să ai răbdare…

Alexulea: da? Cerd că ai tu câte ceva să mă mai înveţi!

Alexulea: cred!

Ovidiam: o, da, cu siguranţă…

Ovidiam:

Ovidiam: mă întrebai dacă vreau să mă despart de el. Da! Dar cu ură… cum fac?

Alexulea: o să treacă! Tipul le vindecă pe toate. Important e să te hotărăşti şi să nu te mai uiţi în urmă! (când ziceai că-mi ţi un curs?)

Alexulea: tipul-timpul

Ovidiam: acum. Aici. Ask.

Alexulea: hehe! Păi dacă eu nu ştiu de unde vrei să ştiu ce să întreb? Ha? Zi tu!

Ovidiam: Adică eu sunt zi? Sau… zii tu? Cum e? Că tu ai terminat şcoala mai încoace.

Alexulea: te mushc de nas!

Ovidiam:

Ovidiam: O să-ţi spun eu ce se poate face şi cu nasul

Alexulea: ce? Ce? Ce? Să-l plimbi uşor pe burtica? Hehe! Na că m-am stricat!

Ovidiam: nu, să-l atingi ushor de nasul ei. O dată, de două ori…

Alexulea: ca eschimoşii!

Ovidiam: barbitza o plimbi uşor, dar nu numai pe burtica

Ovidiam: na că m-am stricat şi eu!

Alexulea: hehe! Tu te-ai stricat mai tare! Păi dacă-i la vale, normal că alunecă.

Ovidiam: Aşa?! M-am stricat mai tare? Bineee… Şi? Ce mai faci pe la birou?

Alexulea: vorbesc cu o persoană iubită!

Alexulea: trebuie să mă duc să cumpăr felicitări, nu am chef şi nici nu ştiu e unde.

Ovidiam: mmmmmm

Ovidiam:

Ovidiam: pardon, credeam că sunt eu… Ha?? Cu cine vorbeşti?

Alexulea: cu o tipă mişto, cu ochii mari şi frumoşi, înaltă, suplă, deşteaptă!

Ovidiam: Vezi că nu-ţi mai spun de unde să iei felicitări. Dacă n-o laşi pe aia în pace, nu-ţi mai spun să încerci la Dalles.

Alexulea: nu pot mah s-o las! E prea mişto! Zău, nu pot!

Ovidiam:… Precis are părul lung, feciorelnic…Să te’mpiedici în el, na!

Alexulea: nope! Tocmai mi-a zis că s-a tuns acum puţină vreme! Deşi cred că-i stă excelent cu părul lung!

Ovidiam: Vezi, când te-o cauta mâine, s-o iei cu glumiţe rotunde, să dea cu tine de pământ…

Alexulea: n-o mai iau cu glumiţe câte zile oi avea!

Ovidiam: şi să te lase acolo… contrar aşteptărilor…

Alexulea: da, să mă supere!

Alexulea: GATA! Încheiasem subiectul ăsta!

Ovidiam: N-o mai lua cu glumiţe, fă pe cioclul, că nu-i sătulă ea de seriozitatea ei…

Alexulea: o să stau supărat să văd dacă aşa-i place.

Ovidiam: Şi nu-mi spune tu mie gata! Eu spun când termin. Vezi? Tz! Tz! Tz! Nerăbdarea…

Ovidiam:

Ovidiam:

Ovidiam:

Alexulea: Ce te faci dacă termin eu înainte?

Alexulea:

Alexulea: vezi? Ştiu şi eu!

Ovidiam: Dacă termini…

Ovidiam:… hmmm…

Ovidiam: Da’ nu întotdeauna, nu?!

Alexulea: hehe! Mişto!

Ovidiam: Mai am şi eu… câte un cuvânt de spus, aşa… din când în când…

Ovidiam: Da?

Alexulea: aşa, circumspectă! “ce o fi vrut să spună?”

Alexulea: cred că da!

Ovidiam: A, crezi… Hmmm

Ovidiam: În orice caz. Lasă-i şi… ei… dreptul la…

Alexulea: bey, glumeam!

Alexulea: hopa!

Ovidiam: hopa, ce adorabilule?

Alexulea: revine subiectul ăsta!

Alexulea: hopa sus!

Ovidiam: am uitat o virgulă

Alexulea: pune-o acum!

Alexulea: virgulă!

Ovidiam: hopa, ce, adorabil şi obraznic dar drag ce-mi eşti?

Alexulea: E delicat. N-am mai văzut sex de femeie de o lună. Nevastă-mea e cu munca iar iubita!

Alexulea: te-am shocat?

Alexulea: adevărul doare, nu?

Alexulea: hellooooooo!!!!!!!

Alexulea: zi ceva

Ovidiam: stai

Ovidiam: busy

Alexulea: stau!

Alexulea: mai stau mah, că am amorţit! Pot măcar să las mâna asta în jos?

Ovidiam: viu acu

Ovidiam: dau nişte telefoane

Ovidiam: nu-ţi uita vorba

Ovidiam: şi ţine mâna tot acolo

Alexulea: hai mah, că nu mi-o mai simt! Măcar s-o sprijin pe birou!

Ovidiam: bine..

Alexulea: ufffffffffffff. Mulţumesc!

Ovidiam: ia stai tu aşa…

Ovidiam: Ce ziceai? ” N-am mai văzut sex de femeie de o lună. Nevastă-mea e cu munca iar iubita!”… Ce-i cu iubita? Cine-i iubita?

Alexulea: munceşte mah mult!

Ovidiam: CINE-I IUBITĂ?

Alexulea: ea! Nevastă-mea!

Ovidiam: Nu înţeleg…

Alexulea: adică munceşte iar mult, vine târziu acasă şi eu mă urc pe pereţi. că altceva nu am cu cine.

Ovidiam: aha.

Ovidiam: o să vă reveniţi.

Ovidiam: crezusem că spui”Nevasta e cu munca, iar iubita…” Virgula, de uneori o uiţi, uneori o vezi unde nu trebuie…

Alexulea: şi sărisei la gâtul meu?

Ovidiam: după ” de”, o virgulă, na, că o uitai eu, tot uitându-mă după ale tale…

Ovidiam: Nu, da’ nu mi-a plăcut faza cu “Adevărul doare”. A fost un cinism gratuit, cred că eşti de acord cu mine. Cinism în toate sensurile.

Alexulea: e adevăr mah. Nu-i cinism. Am intrat iar în pasă proastă. Hai să schimbăm subiectul. Te plictisesc şi tu eşti dragita că de obicei şi mă asculţi.

Alexulea: drăguţă

Ovidiam: act ratat: dragita în loc de drăguţă Asta înseamnă că-ţi sunt dragă. Nu ne-am înţeles. Eu am receptat cinismul la adresa mea, că PE MINE adevărul mă doare. Tu, înţeleg că voiai să-mi spui că te doare PE TINE, nu? Ştii, eu te întreb de vreo două săptămâni ce-i cu amorul ăsta brusc pentru mine? Am înţeles. De ce nu mi-ai spus că ai probleme acasă, în loc să ne mirosim că câinii (vulgar, dar adevărat)?

Ovidiam: Suntem prieteni înainte de toate. Punem punct la glume şi discutăm că întotdeauna. Pe mine mă ajută să flirtez, mă defulez. Tu nu ai în flirt o soluţie. Nu ai voie. Iartă-mă că m-am lăsat dusă de val.

Alexulea: nu vreau mah nimic de la tine! Ţin la tine mult! Dacă vroiam să sar pe tine de mult eram la uşa ta. Am probleme dar se vor rezolva. Da? Gata cu starea asta!

Alexulea: Bey, tremina-te!

Alexulea: na, că mă bâlbâi!

Alexulea: Nu flirtez cu tine că nu am ce face şi simt nevoia să fac ceva cu cineva!

Alexulea: O fac pentru că ne simţim (cel puţin aşa credeam) împreună.

Alexulea: Chiar şi numai să vorbim.

Alexulea: Dacă vroiam neapărat sex mă duceam şi-mi cumpărăm.

Ovidiam: Deci: nu vrei să sari pe mine. Nu flirtezi. OK.

Alexulea: Dar tu eşti altfel, eşti deosebită, îmi place să vorbesc cu tine, fie că-s lucruri serioase sau flirt.

Ovidiam: De ce te justifici?

Alexulea: Aş dicuta orice cu aceeaşi plăcere!

Alexulea: Pentru că văd că nu înţelegi! Sau că ai înţeles greşit!

Ovidiam: Aiurea! Dacă te pot ajuta cu ceva, spune. Am înţeles că sunt o prezenţă fără trup, un suflet în cyberspace. Aşa să fie.

Alexulea: bey, acum te-ai supărat? Iar am reuşit!

Ovidiam: Nu m-ai supărat. Rămân ceea ce am fost întotdeauna. O prietenă pentru bărbaţi. E adevărat, niciunul nu se înghesuie la uşa mea. Uite că zâmbesc… unde au pus ăştia pozele stas? A!

Alexulea: Ce vrei mah să-ţi spun? Că te iubesc dar că nu te pot avea? Na! Ţi-o spun! Da, aş vrea să te văd! Mi-ar place al naibii de mult să pot să te strâng în braţe! Să pot să te trezesc dimineaţă cu un sărut! Poftim ţi-am zis! Dar nu-ţi dai seama că m-aş folosi de tine? Eu n-o voi părăsi niciodată pe soţia mea (măcar acum aşa gadesc). Vrei să reîncepi o relaţie că până acum? Să ajungem şi noi ca tine cu Stiu-Eu-Cine?

Alexulea: Să ne urăm?

Alexulea: Îmi pare rău! Te iubesc!

Yahoo! Messenger: alexulea has logged out. (12/14/00 at 3:51 PM)