Jurnalul lui Manon.

Breaza cea falnica a ajuns în stadiul de băţ nud cu rădăcini. Refuz să cred că e moartă, şi aştept, cu speranţa purice, mugurei de frunză…

Cioc, cioc, timid, în uşa biroului.
Intră un domn pe la vreo 60 şi ceva de ani, îmbrăcat în costum.
“Îl caut pe domnul Pintea”.
“Domnul Pintea are şedinţă la senat”, zic, şi mă uit în ochii lui. Nu ştiu de ce, însă mă uit fix în ochii lui, că vaca.
“Mă scuzaţi”, zice, şi iese.
Rămân pe gânduri. De ce stăteam belita la om?

Cioc, cioc, în uşă.
Tot el.
“Mă scuzaţi, aveţi idee dacă îl pot găsi, azi?”
“Îl puteţi găsi, are curs cu cei din anul întâi”.
Da să plece. Ezită. Mă priveşte fix.
Şi atunci realizez că ochii acestui domn în vârstă, îmbrăcat respectuos la costum, sunt ca o mare zbuciumată. Faţa, impasibilă. Vocea politicoasă şi jenată.
Însă ochii, ochii ăştia, sunt ca valurile înspumate. Scânteiază. Când valuri, când jar. Mă ard.

“Mă scuzaţi”, şi da să plece.
“Un moment”, zic, “vă pot ajuta cu ceva”?
“Îl caut pe domnul Pintea…Am auzit că soţia dumnealui tratează oameni bolnavi…”
“Sunteţi bolnav?”
“Fiica mea…” Ochii se zbat să reţină lacrima, vocea se lupta să rămână demnă, de bărbat în costum. Trupul i se prăbuşeşte în sine, rămâne susţinut de costumul impecabil. Un manechin rigid.
“Fiica mea are 34 de ani… a terminat Aeronave…”

Mi-e frică să întreb.

“Are cancer pulmonar”…”şi ştiu că soţia domnului Pintea… vreau să încercăm toate căile”.

Mă simt prinsă de un vârtej ameţitor, vreau să spun ceva, orice, însă limba mea se încăpăţânează să stea blocată între dinţi.
Îmi transmite, aşa cum stă el, ţeapăn, o durere infinită. Lupta aproape absurd cu ea. Nu vrea să fie patetic. Nu se plânge. Relatează nenorocirea cu o demnitate pe care nu am întâlnit-o nicăieri…

… Ies cu el pe hol, să îl aşteptam pe Pintea.
Studenţii mă înconjoară, ca rândunicile. E un vacarm de veselie, îmi povestesc, toţi, în acelaşi timp, se zbenguie…
Iar eu îi ascult, le răspund, cu ochii goi şi cu atenţia îndreptată în spate, unde domnul în costum sta retras, ca un lord.

…Îl agăţ pe Pintea, îl trag într-un colţ, şi îi pun în legătură.
“Vă las să vorbiţi”.

Înot printre studenţi şi mă întorc în birou…

Cioc, cioc, la uşă, timid.
“Vă mulţumesc frumos”.
“Cu multă plăcere. Multă sănătate fiicei dumneavoastră”.

Scoate din buzunar o fotografie. “Ea e”.

Mă rupe definitiv faptul de a o şi vedea… Femeia din imagine, care stă pe pat, alături de un căţel, e frumoasă, şi are ochii aceia, sclipitor de inteligenţi.
“Nu pierdeţi speranţa”, zic…

Cioc, cioc, timid, în uşa Lui: Doamne, te rog frumos, nu-i lasa fata să moară, căci una dintre cele mai crunte nenorociri de pe pământ este durerea părintelui când îşi îngroapă copilul…

Da. Breaza e pe moarte. La transplantare, se pare că şi-a lăsat în găletuşa niscai rădăcini. Am dus-o la doctor, o ud în fiecare zi pe aripi cu puf de apă, îi vorbesc… Dacă va muri, voi fi şi mai nefericită decât sunt.

Doamna Reli este vecina de la şapte. 70 de ani. Fosta asistenta şi iubitoare de tot ce-i viu. Crescătoare de boxeri, măritată cu un idiot. Mama de fată. Slabă ţâr, palidă, vopsita la păr negru abanos, rujata cu roşu, de zici, la prima vedere, până grăieşte, că e o arătare nebună. Nu e nebună, e mişto, dar vede slab, aşa că, la dozarea culorii…să trecem delicat peste aspect. Este preferata mea, dintre vecine.
Acum două luni doamna Reli a avut ceva la plămâni, destul de grav. A slăbit ca săracii ăia din lagărele de concentrare. De-abia îşi mai strunea boxerul din lesă.
Ei, şi mă opreşte pe scară, cu privirea fierbinte:
“-Donşoara Nona, eu ştiu că iubiţi florile…Am o floare acasă, şi aş vrea să v-o dau. A crescut mare în ghiveci, înaltă…
– Doamna Reli, de ce vreţi să mi-o daţi acum?”…În priviri i se citea fatalitatea, adânc întipărita idee că va muri. Voia să lase floarea cuiva care are grijă de ea. Îşi făcuse testamentul.
M-a rupt în două.
“- Ştiţi ceva, doamna Reli, vă mulţumesc. Însă acest cadou inopinat sună a ultima dorinţa. Drept urmare, fă-te matale bine, pune-te pe picioare, şi după ăia vin să iau floarea.”
Zâmbeşte timid-ruşinată că am prins ideea.
“-Ştii că te ador, doamna Reli?
– Ştiu.” Şi pleacă, zâmbind.
Au trecut, cum ziceam, câteva luni. S-a înzdrăvenit.
Floarea, un crotonel trufaş, e acum la mine în birou… Dăruită cu zâmbet şi speranţa, nu cu limbă de moarte. I-am cumpărat vas mare, pământ proaspăt. Nărăvaşa, nu se dădea dusă din găletuşa ei înghesuită, nu şi nu.
Am convins-o, şi acum stă lăbărţata şi fudulă la înălţime. Bărbatul a numit-o Breaza.
E superbă, şi o iubesc de două ori.

Am văzut, pe DVD, “21Grams”.
Un film copleşitor, o avertizare, o mustrare. O poveste plină de poveşti tragice, legate, unde se trăieşte la limita vieţii. O operaţie pe cord deschis. O lupă şi un semn de avertizare. O preîntâmpinare a fricii tale, a coşmarului. O palmă peste obraz, pentru păcat.
O eliberare, un suspin, o lacrimă. O certificare că adevărul în care eu trăiesc, este cel bun.
O pledoarie pentru cinste, virtute, iubire, încredere, fidelitate. O amendă fizică, psihică şi spirituală pentru minciuna şi păcat.

Mi-am şters lacrimile şi am zâmbit, la final. Nu sunt un freak ce trăieşte într-o altă realitate.

De ce mă bântuie acest caz? De ce urmăresc, cu sufletul la gură, OTV-ul?
Nu-mi era rudă, nu era vreun biet amărât care a murit de foame…Şi totuşi, citesc cu aviditate fiecare ziar, zilnic, m-am uitat aseară la imaginile cumplite cu el, difuzate, pe protv – voalat, pe otv – fără cenzură…Cred că s-a sinucis, mai precis, presat fiind, s-a sacrificat, crezând că dacă el moare, cei care îl stresau nu se vor lua de familie. 

Şi totuşi, de ce mă frământă aşa?
… Pentru că, fără să fiu vreo tanti de aia care lucrează cu paranormalul, trăiesc, nu ştiu de ce, empatic, toată agonia acestui om: parcă îl văd încercând să se spânzure, şi, panicat de faptul că nu va muri imediat, îşi taie laţul, crestându-şi şi faţa. Mă urmăreşte sentimentul lui de groază, dar şi hotărârea cu care se duce la etaj, să se arunce în piscină. Frica, sângele, graba – din teamă de a nu se răzgândi, dorinţa de a pune capăt, prin luarea propriei vieţi, a unui coşmar şi a unor lucruri care îl umileau… toate aceste se constituie în imagini care aproape mă obsedează.
Am văzut, în ziar, biletele de adio. Arata, clar, spre psd. Spera că, după noile alegeri, să se diminueze mafia din politică… Noi ne întrebam, bieţi muritori, de unde are psd-ul milioane de dolari pentru campania hienelor pe care le promovează… Iată de unde, de la cine…
Şi-a luat şi lumânare cu el, bietul om, semn că ideea cu piscina i-a venit după încercarea de a se spânzura…Nu înţeleg de ce a luat şi cuţitul cu el… Ştia că s-ar putea să i se facă frică, voia să ajusteze ceva…?
Nu înţeleg cine a aprobat să se arate pe posturile tv caseta medicului legist, cu examinarea cadavrului… E clar că toţi sunt frământaţi de această tragedie, dar nu există o decenţă, vis-a-vis de decedat, o cenzură în ceea ce priveşte “hrănirea” morbidei  curiozităţi a oamenilor?
Biletul de opt pagini… Acolo este cheia. Biletul care, bineînţeles, nu a fost distrus, pentru că e poliţa de asigurare a familiei. Înainte de a-şi lua viaţa, Erbaşu a scris clar, pe hârtie, tot. Şi, mai ales care parte din bilet trebuie arătată. 

Nu ştiu de ce mă urmăreşte agonia acestui om: pentru că traseul lui din noaptea aceea m-a sensibilizat, sau, poate, pentru că el nu are linişte, şi spiritul lui captează atenţia sufletelor puternic sensibilizate…?

Dumnezeu să îl odihnească!

 Domnule Doctor,

Profit de faptul că sunt singură pentru a vă scrie această scrisoare, deoarece prin viu grai n-o pot lătra; başca, mama tot timpul monopolizează discuţia, reducându-ne la stadiul de obiecte de ascultat – în cele mai multe cazuri; şi pe mine, şi pe dumneavoastră, deşi ne iubeşte, aşa, în felul ei smucit.

După cum puteţi observa cu ochiul liber al imaginaţiei dumneavoastră, eu sunt vioaie, unde acum două zile aproape că murisem, întinsa lată pe pardoseală. Sunt educată, aşa că vă spun cu inima fluture: vă mulţumesc că existaţi şi-mi pare bine că mi-aţi dat voie azi să mănânc şi eu ceva, după o lihnire de două zile.

Deşi toată ziua de azi am avut activitate, urmărind o muscă prin casă, deşi toţi se minunau de mine şi vă binecuvântau pe dumneavoastră, am observat-o pe mami care mă privea cu bucurie în ochi, dar cu fundul strâns de ciudă. Şi nu înţeleg dramele ei deloc. Nu înţeleg de ce oamenii nu au aceleaşi relaţii între ei, cum au cu animalele de companie, e acelaşi lucru, nu?!

Uite, de exemplu, noi doi: întotdeauna ne-am înţeles bine, nu m-aţi certat. De fiecare dată când am fost bolnavă (fiindcă eu aşa m-am născut) aţi venit într-un suflet să mă vedeţi. Ne-am jucat frumos cu mingea, iar de două ori, când eraţi în pat cu mami şi nu ştiu ce vă făcea de respiraţi aşa de greu, eu am venit pe furiş să vă miros la gură, ca să ştiu, în caz de ceva, să vă ajut pe dumneavoastră şi să o cert pe ea că vă chinuieşte.

Asta e…

În rest, plictiseală. Eu staaau la uşă şi aştept să mă întrebe mami “Pupa, unde-i Cătălin?” ca să încep să sar pe clanţă, dar ea nu mă mai întreabă. Mi-a zis, acum vreo săptămână, când eu miroseam pantalonii unui nene înalt, la scara blocului: “Nu e el, bubu, s-a consolat cu alta cum e în obiceiul casei, altminteri nu se explică!”…Eu nu ştiu ce înseamnă “consolat”, dar dacă e chestia aia din pat când dumneavoastră urlaţi ca Tarzan, atunci v-aş ruga să mă luaţi şi pe mine să fiu şi eu acolo, mă gândesc aşa, dacă femeia aia are şi ea căţel, n-am încredere în el să vă ajute la nevoie. Şi-apoi, ştiţi bine, eu sunt foarte cuminte şi stau la locul meu. Nu deranjez, ca mami, omul, când se aşază în pat şi nici nu-l iau în braţe să-l pup.

Aş mai vrea să mă luaţi şi pe mine la cabinet cu maşina, am auzit că aveţi un băiat acolo şi aş vrea să-l miros la puţă, dar nu ştiu dacă mă lasă mama, că vrea să mă păstreze aşa cum a fost ea, de n-o să ne mai ia nimeni, niciodată, că, iată, în curând ea face 32 şi eu 5 ani. Suntem bătrâne, nu?

Vă mulţumesc încă o dată pentru că mă iubiţi şi vă pup pe obraz, că la noi nu se “interpretează”.

Şi vă invit la o cafea şi la o minge, că au plecat ăia.

P.S. Am o surpriză…Am învăţat că e de bine când îi ziceţi lui mami şi de mine că suntem frumoase şi inteligente, pentru că ea zâmbeşte şi vă spune te iubesc şi ştiu că e de rău când spuneţi ceva şi mami tace şi plânge. Ieri aţi zis că mami e tută. Pentru că n-a plâns, cred că e de bine. Şi acum, surpriza; ca să vedeţi că şi eu sunt tută, nu numai mami: Ruf-Ruf!… Da, am învăţat să spun Ham în engleză. ..Ee?

Cu respect, Pupa.