În cazul în care intră cineva pe aici, să vadă ce mai fac, uite ce fac eu: merg, duminică, la vot.
Pentru că trebuie.
Pentru că nu mai ajută ieșitul în stradă.
Pentru că am această senzație stranie că ăsta e ultimul vot liber, căci dacă iese iar psd s-a terminat cu noi.
Pentru că pe mine nu mă reprezintă analfabeții, incompetenții și toată suita de infractori adiacentă.

Mergi la vot, prietene. Ia-i și pe ai tăi cu tine.

This is it – votul.
This
is
Enough
or
The
End.

Am citit pe net că această ființă cu ochi loviți de nulitate, pe numele scurt și la obiect – Cuc,  a înfăptuit o deplasare cu trenul până la Constanta, pentru a verifica daca cfr ul e in ordine. Nu, nu e in ordine.

Însa, într-un deloc surprinzator salt în timp, subordonații in charge și-au amintit de “vizitele prețioase”, alea care dădeau mult pe hectarul gol.
Drept urmare au fost curățate pe deplin șest wc-urile împuțite iar bietulului tren i-au fost date bice, de-a ignorat șinele dilatate si a ajuns in gara cu 5 minute mai devreme.

Babanul ministru a fost, deci, mulțumit, cfr-ul e pe drumul cel drept.
…Spre cimitir, aș adauga, în timp ce mintea mea l-ar invita pe Cuc la o rută mai lungă, recte în trenul bucuresti-tg-jiu, la clasa întâi.
Acolo:
– unde-ți ții trolerul lângă scaun, că nu-i spațiu sus;
–  preferi să riști să-ți îmbolnăvești rinichii – ca orice vizita la wc te expune ȘI la icter mecanic;
– pleci de paște din București pentru a fi sigur că ajungi în Tg-Jiu la timp pentru a ura celor dragi crăciunfericit.

p.s. muie psd, sunt în gară, cu cinci minute mai devreme decât întârzierea care mă așteaptă.

Am înțepenit, azi, de frig.
Ocazie cu care mi-am adus aminte de o istorioară; nu interesează pe nimeni, dar așa zâmbesc și mi-e călduț când îmi aduc aminte de ea, c-o aștern aci, să-mi fie de bine.

Decembrie, anul trecut.
Ajung la muncă și văd pe biroul colegei – mă rog, e o masă, nu birou, și-i lipită de-a mea – un ornament mărișor, un om de zăpadă.
Îmbrăcat frumos în alb rotund, cu năsuc portocaliu și tichie fistichie.
L-am iubit din prima.

– Iuli, ce-i cu ăsta micu’?
– L-am primit. Și am zis să-l las aici, să nu-l duc acasă.
– Lasă-l, da, că-i scump.

Peste vreo două zile mă găsește cu el în brațe, îl pupam pe tichie:
– Iuli, pot să-i pun nume?
– Ce nume?
– Andrei.
– …De ce Andrei?
– Că are ochi zglobii, de aia.
– Pune-i.

…Și uite așa, în fiecare zi guguleam omulețul de zăpadă, îl pupam, vorbeam cu el, de-am smintit-o și pe Iuli, care se întindea la el din senin să-l smotocească pe năsuc.
Căci da, are sens să te bucuri din orice.

Enfin.

Plecăm în vacanța de crăciun, trece vacanța, mă întorc la muncă.
Intru în birou, tropăi să dau jos zăpada de pe bocanci, o pup pe colega, mă așez, simt gol în dreapta.

– Auzi, bubule?
A mică fugise în bucătărioara improvizată, mânca ceva, că tot timpul ronțăie.
– Da, Nona.
– Unde. E. Andrei.
(pauză grea)
– Um… L-am dus acasă.
– De ce? 🙁
– Păi… a trecut… crăciunul.

Glisez ușor cu scaunul până îmi vede povestea din ochi:
– Iuli. Afară e zăpadă de jumate de metru. Iar Andrei e om de zăpadă, nu freakin’ moș crăciun. N-ar fi fost mai logic să-l duci acasă când înfloresc pomii?

Ah. Privirea aia a ei, de șoricel pe care pui lanterna, priceless.

Îmi vine să zâmbesc așa ca proasta de căte ori mi-aduc aminte.

Acum două zile.
Văd o foaie a4, plină ochi de text, lipită pe intrarea de la bloc.
Un fel de scrisoare lungă, cu pasaje roșii pe alocuri, font italic, chestii.
RADET transmitea bucureștenilor un mesaj scris uman, frumos, în care își cerea scuze pentru desele defecțiuni din trecut, justifica (tot uman) cu o mână pe inimă faptul că instalațiile au 50 de ani vechime…
Părea, așa, un fel de angajament…
Am scăpat un “wow”, iar la privirea întrebătoare a administratorului, am adăugat, sensibilizată, “uite, tati, ce frumos din partea lor, bravo”.
*
Azi.
A dispărut hârtia aia mare.
Pe intrarea de la bloc e lipită o fițuică cu mesajul cel de veci, sec, gen s-a spart ceva în cartier și vă intrerupem apa douășpatru de ore, punct.

Peste ceva timp va fi ziua mea de naștere (aici ea înghite pe sec un nod de spaimă).
Deci voi împlini, oficial, vârsta de (privire furișată stânga-dreapta) 86 de ani, pe care o amân de doi ani încoace.
Dacă m-am ramolit, m-am ramolit la capitolul manifestare. În sensul că, ascunzând compulsiv prin cotloane toată puritatea aia sufletească pe care n-a reușit nimeni să o murdarească -iuhu și bravo mie pentru asta- am ajuns să mă comport ca și cum aș fi împachetată în celofan. Adică rip femeia zglobie: s-a dus muzica, therefore nu fac niciun zgomot ca să nu sune scârțâitor.
Cum dracu ar mai putea fi zglobiu și vioi un om ca mine, în timpurile astea îmbolnăvite…!?
Aia zic, e de la vârstă. Dau vina pe vârstă; nu mai îndrăznesc să spun nimănui că infecția asta virală, propagată prin incompetență, analfabetism funcțional și impostură, de sus în jos, metodic, treaptă cu treaptă, seacă resursele, otrăvește sistemul imunitar și-i îmbătrânește intensiv pe ăia care, se știe, erau setați pe romantism și post-adolescență perpetuă.
Shit.

M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.

Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.

O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.

Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.

Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.

no title here

on March 9, 2019 in Oglinda | 3 Comments »

Cu inima zbătătoare, deci încă o am, și c-un soi de sfielnicieală, care mi se trage, probabil, de la dracu știe ce că n-am idee, pășesc t i p t i l în jurnal, ca-ntr-o cabană-proprietate-personală pe care-am abandonat-o și la care mă întorc cu emoția fiului risipitor.
N-o să taie nimeni vițelul, în semn de “ți-a venit mintea la cap să te-ntorci în locul safe”.
Perfect.
Și, doamne, câte povești am de spus.
…În cazul în care decid să rămân aici și nu dau bir, iar, cu fugiții. Zic și eu așa, ca să mă încurajez.

Recitiri

on August 28, 2018 in Oglinda | No Comments »

Îl văd, uneori, când trec prin fața magazinului H&M de la Unirii. E în vitrină, aranjează manechinele, iar pe ecuson scrie Marius.
Are vârsta la care mi-ar putea fi, nu copil, ci un frate mai mic.

I se citește în ochi lumina sufletului.
Așa că, într-o zi, i-am zâmbit, recunoscătoare. Si el, mie.

De atunci, când îl văd, îi transmit prin vitrină, mut, “te pup, dragule”, iar el zâmbește cu soare în ochi.
Azi l-am văzut din nou. Era acolo, în vitrină. Mi-a făcut semn să mă apropii. Și-a scos telefonul și a început să scrie.
A lipit ecranul de geamul aburit de ploaie iar eu am citit: “Îmi faci ziua mai frumoasă când treci pe aici”.
Mi-am ținut lacrimile în gât și i-am răspuns mut, prin geam: “Știu. Și tu mie. Să ai o zi minunată, dragul meu!”

Acest mesaj patetic a fost scris pentru a alunga ploaia din mine.

Zâmbiți-vă unii altora.
Mai ales atunci când vă doare.