Sunt puţin cam moale, că mă seacă la sistem nişte pramatii.
Numai că, surpriză, tot în timpul ăsta mi se flendură prin jurnal entităţi aeropurtate care dezvoltă mici obsesii pentru mine.
Nu e bine, nu e bine.
Nu mai am locul meu nicăieri.
Uite.
Dacă strâng acum din suflet nu picură nimic.
Dar.
Aviz aviatorilor: Umbre anonime, sunteţi scoşi tot din uter de femeie, iar cuvântul “respect” există şi în dicţionar.
Nu încercaţi cu mine zboruri la firul ierbii, că n-aveţi voi manşe pentru câte reflexe am eu să vă-mpuşc direct în cockpit.
OK.
Patetic.
Dar.
Voiam doar să punctez în jurnal.
Ceva ce-mi explodă, azi noapte, în suflet.
Au imaginat ei un festival de teatru.
Şi au făcut un parteneriat cu şcoala noastră.
Şi aveau nevoie de o sală, să-şi filmeze filmuleţul de prezentare.
Şi am stat cu ei, azi noapte. Până azi, la opt dimineaţa.
Să ştiu eu că sunt acolo, să ajut, dacă-i nevoie, că nevoie este, întotdeauna.
Şi i-am observat.
Cum furnicăreau.
Echipă.
Tineri.
Deştepţi.
Responsabili.
Adorabili.
Şi mi se umplea sufletul de ei, muult, muult de tot.
Şi mă gândeam cum alţii îşi bat viaţa, noaptea, în cluburi.
Şi-o pisează, apoi, ziua, făcând nimic cu ţeava prin fabrică.
Şi iar mă uitam la tinerii ăştia.
Minunaţi.
Necoordonaţi decât de propria pasiune.
Responsabilizaţi doar de focul creaţiei.
Atât. Voiam doar să punctez în jurnal.
Ceva ce-mi explodă, azi noapte, în suflet.
O admiraţie care mi-a umplut sufletul de iubire. Plus.
Un P.S.:Respect!
Îmi făcui curaj.
Destinul, karma, puşca mea, unde e liberul arbitru?
Mă duc, mi-am zis, să îmi cioplesc puţin Destinul.
Luai trusa de scule şi mă înfiinţai în cămăruţa lui sordidă modestă.
Era cu spatele la mine. – Bă pulică.
Şi-mi pusei o mână-n șold.
Destinul se întoarse încet. Privea în jos, c-avea în mână nu ştiu ce laţ. – Ce faci tu, Destinule? – Bine.
Şi deodată își înfipse-adânc în ochii mei o privire de sticlă.
Mi se blocă vorba-n gură, numai gândul îmi turuia limbut, m-ai pus pe linie moartă, în triaj, ce dracu vrei să aştept ca momâia?
Da’ gura, mută.
El, tot cu privire de sticlă necitibilă, şuieră duios: – Dar tu… Ce faci?
E.
Şi pe principiul curăţ puşca şi vorbesc prostii, îngânai un: – Bine…
Ni se pare că suntem clari și transparenți ca o fereastră proaspăt lustruită, și avem pretenția ca partenerul să fie tot o fereastră.
Ei bine, el poate că este o cutie.
Război.
Construim istorie în relații, dar ajungem, invariabil, la momentul de criză, când punem mâna în șold și îi spunem, celuilalt, ahem, puiule, nu sunt un cod care trebuie spart, e destul de clar ce simt, ce vreau, ce pot.
Clipa următoare e marcată de o tăcere sugestivă, și de ochii de pește ai interlocutorului.
Și de-acolo, fisura.
Mâna în șold se transformă, treptat, ori în furtună, ori în spate întors a protest.
Fisura se transformă în falie.
Cele două țărmuri se depărtează, până la momentul în care unul dintre cei doi, sau ambii, simultan, nu mai vor să facă pasul peste puntea care, fragilă, îi mai leagă.
Pun aici un filmuleț.
Lucruri clare.
Eu le știu.
Le spun, altora.
Nu le aplic, nici eu, nici alții.
De ce?
Pentru că.
În orgoliul nostru beton.
Ni se pare că suntem clari și transparenți ca o fereastră proaspăt lustruită.
Avem pretenții de la ceilalți.
Și uităm elementarul. Suntem diferiți. Nu trebuie să-i schimbăm, ci să-i înțelegem.
Yes, I am the Lorax who speaks for the trees, which you seem to be chopping as fast as you please.
*
În jur plutește o liniște pioasă.
N-am fost niciodată în felul ăsta de singură ca în seara asta.
Am mai fost singură, dar aveam lacrimi, și zbucium, care mă oboseau de parcă eram mai mulți în cameră.
Acum e o singurătate rece.
Recele nu doare.
Îi port în suflet pe toți cei pe care îi iubesc.
Și fiecare dintre ei este, acum, acolo unde trebuie să fie.
Și eu aici. Netristă.
Paștele ăsta nu înseamnă nimic pentru mine.
Plângeau norii, azi.
Și recele, cum zic, nu doare.
Cam multă liniște în jur, or fi abandonat orașul toți bucureștenii?
Bref.
Terminai de vizionat un film, și-l recomand.
Acelora care știu să simtă fericirea simplă a copilului care nu a îmbătrânit în ei. The Lorax.
Pentru singuratici, să se încălzească. Pentru toți. 🙂
- Am ajuns aici întâmplător şi am citit câte ceva. Interesant. Dar pari puţin cam dură şi pesimistă.
- Pe mine mă amuză ceea ce scriu, nu e pesimism, ci pamflet.
- Mda, poate că aşa percep eu. Mie îmi plac lucrurile mai lights, eu citesc Cotidianul, mă-nţelegi?
- Te-nţeleg, căci eu citesc Caţavencu.
