Scurt circuit.
Doamne. Unii sunt văzduh. Nu-i doare, nu-i atinge nimic.
Stau închişi într-o libertate a lor, care-i cotropeşte pe ceilalţi – prin absoluta lipsă de respect.
– Bă. Ai îmbătrânit degeaba. N-ai pic de bun simţ.
– Aide, măă, ce ţi-am făcut?
*
Fum.
Doamne. Unii au creierii terci. Te privesc în ochi, cu angajament, şi vorbesc sincer, curat. Îi crezi.
Comoara lor de preţ este amnezia, pe care ţi-o vântură candid, când faptele lor se dovedesc a avea valoare zero barat.
– Bă. Nu ai promis că faci aia?
– Când?
*
Scântei.
Doamne. Unii sunt ca guma de şters. Tot ei sunt şi scrisul în creion.
Iar eu, foaia albă de caiet.
– Te plac. (Mă vrea de-a binelea)
– Bine faci, dragule. (Mi-e simpatic)
Ne întâlnim întâmplător. Şi poc.
– M-am gândit. Ai să te superi, sau poate o să mă urăşti, dar eu gândesc raţional. Ştiu, ţie-ţi place să trăieşti clipa. Nu putem fi împreună.
Eu amuţesc.
Şi plec.
Şi în gând îmi spun, doamne, ah. De ce-mi dau unii brânci doar pentru că presupun ei cum sunt eu şi ce simt eu?
*
Doamne. Aşa-mi vine… Câteodată… Aia cu cuţitu-n piatră.
Din piatră să iasă
Foc.
Dar eu nu trăiesc clipa.
…Din păcate.
Apă.
