Îmi făcui curaj.
Destinul, karma, puşca mea, unde e liberul arbitru?
Mă duc, mi-am zis, să îmi cioplesc puţin Destinul.
Luai trusa de scule şi mă înfiinţai în cămăruţa lui sordidă modestă.
Era cu spatele la mine.
– Bă pulică.
Şi-mi pusei o mână-n șold.
Destinul se întoarse încet. Privea în jos, c-avea în mână nu ştiu ce laţ.
– Ce faci tu, Destinule?
– Bine.
Şi deodată își înfipse-adânc în ochii mei o privire de sticlă.
Mi se blocă vorba-n gură, numai gândul îmi turuia limbut, m-ai pus pe linie moartă, în triaj, ce dracu vrei să aştept ca momâia?
Da’ gura, mută.
El, tot cu privire de sticlă necitibilă, şuieră duios:
– Dar tu… Ce faci?
E.
Şi pe principiul curăţ puşca şi vorbesc prostii, îngânai un:
– Bine…
Îmi luai trusa de scule şi plecai.
Înţelegând.
Exact despre curaj e vorba.
N-am!
