Yes, I am the Lorax who speaks for the trees, which you seem to be chopping as fast as you please.
*
În jur plutește o liniște pioasă.
N-am fost niciodată în felul ăsta de singură ca în seara asta.
Am mai fost singură, dar aveam lacrimi, și zbucium, care mă oboseau de parcă eram mai mulți în cameră.
Acum e o singurătate rece.
Recele nu doare.
Îi port în suflet pe toți cei pe care îi iubesc.
Și fiecare dintre ei este, acum, acolo unde trebuie să fie.
Și eu aici.
Netristă.
Paștele ăsta nu înseamnă nimic pentru mine.
Plângeau norii, azi.
Și recele, cum zic, nu doare.
Cam multă liniște în jur, or fi abandonat orașul toți bucureștenii?
Bref.
Terminai de vizionat un film, și-l recomand.
Acelora care știu să simtă fericirea simplă a copilului care nu a îmbătrânit în ei.
The Lorax.
Pentru singuratici, să se încălzească. Pentru toți. 🙂
