Înghesuiala din autobuz.
Mirosurile de dimineaţă, păstrate la fezandat, cu sfinţenie, de trupurile inculpaţilor, din vremuri care depăşesc trei zile.
Lipsa de oxigen, şi economia de aer condiţionat. În plus, o normalitate care a devenit paradox: la fiecare staţie, unii oameni vor să coboare; asta înseamnă că cei striviţi în uşi trebuie să se dea jos, ca să facă loc… Şi aici îmi vine în minte muierea consistentă de azi dimineaţă, care cu greu s-a lăsat deplasată, coborând, totuşi, după câteva vociferări, şi rămânând stană de piatră în dreptul uşilor.
… Blocând total accesul muritorilor la mijlocul de transport în comun.
Mă uit la faţa ei, şi simt imperios nevoia să i-o transform în treaptă, căci numai peste ea am putea face paşi.
“Vă rog să îmi faceţi loc să cobor” zic, “ăsta este ţelul meu, nu să ne privim în ochi, sau doriţi să vă survolez?”
“Eşti nebună”, îmi zice.
“Se poate, însă mă obligi să mă cred AVION.”
