Jurnalul lui Manon.

Aseară mi s-a întâmplat un lucru cumplit. Atât de cumplit, încât o să scriu despre el numai după ce îl voi fi uitat.

Am văzut, pe DVD, “21Grams”.
Un film copleşitor, o avertizare, o mustrare. O poveste plină de poveşti tragice, legate, unde se trăieşte la limita vieţii. O operaţie pe cord deschis. O lupă şi un semn de avertizare. O preîntâmpinare a fricii tale, a coşmarului. O palmă peste obraz, pentru păcat.
O eliberare, un suspin, o lacrimă. O certificare că adevărul în care eu trăiesc, este cel bun.
O pledoarie pentru cinste, virtute, iubire, încredere, fidelitate. O amendă fizică, psihică şi spirituală pentru minciuna şi păcat.

Mi-am şters lacrimile şi am zâmbit, la final. Nu sunt un freak ce trăieşte într-o altă realitate.

… Prima zi de admitere la UNATC. Aproape încolonaţi, în grupuri de câte zece, tinerii candidaţi sunt duşi în săli de clase, pentru a aştepta intrarea la examen. Odată cu ei, aerul se umple de snopuri de speranţe şi temeri. Crispaţi şi rigizi, cu frica în oase şi ochi curioşi, candidaţii tac cu zgomot asurzitor. O mare de inimi, ca fluturii. Empatică, simt că mă prăbuşesc.
În loc să mă fac praf pe duşumea, zâmbesc larg şi îi încurajez.
S-au strâns, snop, lângă masa la care stau, şi ascultă ce vorbesc eu. Se bucura că am venit, deşi e sâmbătă, să fiu alături de ei. Se destind, şi inspiră adânc. Pe măsură ce trece timpul, grupul de la măsuţa de pe hol se subţiază, pentru că, din timp în timp, câte unul intră în camera de tortură. Privindu-l cum merge spre sala, în tăcere, inimile bat tare la unison. A intrat. Conversaţia continuă. A ieşit. Cu sfinţenie, ceilalţi îl ascultă şi îl încurajează.
Invariabil, toţi care ies sunt livizi sau îmbujoraţi, tremurători sau încremeniţi.

Toţi cei zece au fost examinaţi. Acum se aşteaptă rezultatele. Uşor absenţi, mai încearcă o glumă, mai pun o întrebare…În ochi li se citeşte acel “dacă aş fi intrat acum, aş fi ştiut ce să fac”. Adică energia şi curajul de după. Sunt strigaţi pentru rezultate. Puţini admişi, mulţi respinşi. Îmi sunt dragi toţi, iar durerea respinşilor nu îmi este străină. După cum nu îmi este străină nici fericirea admişilor. Îi încurajez pe toţi, pentru că văd în unele priviri disperare, abandon şi capăt de drum. Ne promitem întâlniri de consolare.

… Dincolo de orice acuzaţie de patetism, copiii ăştia îmi încălzesc inima. Admişi sau nu, au un fond de curăţenie şi o sensibilitate, un bun simţ şi o forţă, de mă şi mir: “Cum de i-ai adunat, doamne, doar pe cei buni?”…Nu văd nici o singură persoană care să mă impresioneze negativ. Nu văd fiţe, nazuri, mofturi. Doar emoţie şi respect. Faţa de o instituţie căreia îi vor toci treptele, poate, în câteva săptămâni, faţa de o profesie care îi va aduce în faţa oamenilor, în câţiva ani. Profesia de actor, care pentru această generaţie de candidaţi, e sfântă.

Tinerii de azi nu mai sunt cei de ieri… Dar ce plămada bună am văzut eu, azi…Că i-aş dă telefon, fiecărui părinte, să îi spun că îi mulţumesc… Pentru speranţa că nu este totul pierdut. Pentru certitudinea că viitorul nu e nesigur.

O persoană dragă inimii mele (nu pot să-i spun bărbatul meu – pentru că m-a părăsit, nu pot să nu-i spun bărbatul meu – pentru că s-a întors) îmi spunea, aseară, în alcov, că-l mănâncă degetu’ să scrie şi el aci, pe forum.
La sprânceana mea ridicată, a răspuns că subiectul ar fi fost femeile şi că îi este teamă că nu scrie rotund.
… Bai, dă-o dracu’’…

Există un snop de “vedete” invitate pretutindeni. O asemenea vedetă, culă şi în top, este nea Beni. Aka (sau fost) Benone Sinulescu… Deşi şi-a schimbat numele în nik de pepene, personajul păstrează cu sfinţenie aura sinulească… Urât ca dracu’, cu o mimică ce ar băga în abis şi un piranhia, nea Beni insistă să se dea cul şi dezinvolt, făcând paradă de chelia strălucitoare mai ceva ca de fosta perucă, cu acelaşi aer libidin.
Nu l-am plăcut niciodată, însă acum, fiind obligată să îl văd indiferent pe ce post mă arunc la fugă, îmi stârneşte neşte resentimente care mă fac să semăn cu căţeaua pufi din faţa blocului, aia care sare la picior din senin.

… Urmând o logică firească, anume că, dacă e invitat, înseamnă că e şi plăcut de popor, mă văd, pentru a nu ştiu câta oară, în ipostaza în care eu sunt un freak, iar restul oamenilor, normali.

E trist. Fostul cântăreţ de muzică populară arata şi se comportă ca un măscărici, de teamă că iese din atenţia publicului.
… Sărmanul. Sărmana vedeta bogată…
Este de neprivit…De la eşarfa de veci şi lacrimile nepotolite ale lui Florin Piersic, nu am mai întâlnit aşa un penibil trist…

Ăştia din ziarul Libertatea au secţiunea aia celebră, Faţă de la pagina 5, care a făcut multe vedete, şi anume: pe aia de la meteo, cu faţa de bidon şi kur bun, de moldova.

Trec peste ruşinea pe care au avut-o, poate, anumite mame, văzând pagina 5, pentru a remarca obiectul siderării mele, care mă face să cumpăr ziarul ăsta şi să-l răsfoiesc urgent doua file: obiectul fascinaţiei nu este mamela expusă, sau buca fetei, ci… decorul din spate.
Ei bine, decorul fetei de la pagina 5 face toţi banii (patru mii lei), pentru că îţi arată, în contrast sau în completare cu frivolitatea poziţiei seminudului, o tragică realitate… A unei Românii cu carpeta pe pereţi şi bibelouri chicioase în vitrină.

Disperate de viaţa din care nici nu au muşcat bine, diverse fătuci cu minte galinacee trimit poze cu ele dezbrăcate, în decorul sinistru al turcismului mioritic.

Privesc amar bucile dezvelite în “camera a bună” de la ţara, şi pun pariu cu mine însămi că data viitoare decorul va fi la fel.

… Azi am luat, iar, ziarul, şi m-am bulucit la poză. Era o schimbare: o jumătate de carpeta era acoperită de un fel de cearceaf de mătase, cum am văzut io pus pe un coşciug odată, iar în faţa, fata în patru labe, zâmbind lat la pozar.

… Acest derizoriu îmi zbârleşte pielea.
Aceasta promiscuitate perena îmi îngroapă optimismul…

E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?

Hanul lui Manuk… Yuk!
Hanul cel vestit al lui Manuc… Prima şi ultima oară când am fost acolo, m-a dus un prieten care lucrează la caţavencu, cred că voia să mă facă să râd… fiindcă, după ce m-am aşezat la masa de plastic, pe scaunul de plastic, după ce mi-am şters caca de vrabie care s-a luat, de pe masă, pe antebraţul meu…au început peripeţiile… Dacă nu mi-au cântat neşte neni în cap (că au formaţie de instrumente, plus o guristă şi un băgător de seamă, ce se plimba cu microfonu-n mână pe la mese…), la maxim!!!
… Başca, pulpele de pui, comandate, ne-au fost aşternute în faţa ochilor, mai mult vii decât prăjite pe grătar, cum ar fi trebuit, de l-am trimis pe ospătar înapoi cu ele, să le mai ruşineze un pic în tăciune…
… E, dar atracţia serii a constituit-o sucul. Comandase, o biată cunoştinţă, o sticlă de suc, la jumate. Maare mi-a fost mirarea când a adus-o chelnerul, nudă, fără etichetă şi s-a năpustit să o toarne, aşa, urâtă, în pahar. Parcă o adunase de pe jos, ceva…
… M-a mâncat la limbă şi i-am zis, glumeţ, spre ruşinarea tuturor celor doi masculi de la masă: “Sticla ne-o serveşti nudă, dragule, unde-i eticheta, ai?”… Vedeţi voi, nu ştiam că la hanul lu’ manuc, ca să se păstreze tradiţia peste chiciul înconjurător, bagă sticlele la apă, în gheaţa aia strămoşească, la răcit, de le scot ciufulite zdreanţă…
Bref: inspirat, probabil, de atitudinea mea demnă, precum şi de asemănarea izbitoare cu Mihaela Tatu, chelnerul ridică un umăr, trufaş, şi mă fulgeră, cvasi-slugarnic:”Dacă do-riţi cu e-ti-che-tă, vă a-duc cu eti-che-tă!”, şi dispare, iar eu rămân smirna, cu ochii în jos, atenţionata discret de companioni să nu care cumva să comand mâncare sau de băut, comandă care ar putea veni “îmbogăţita” cu vreun scuipat, ceva, sau un rest de intestin… 

…Mă opresc aici cu povestea, că nu interesează pe nimeni urmarea şi înroşeala din obraji, the point is: Hanul sucks, iar trandafirul pe care mi l-a băgat ţiganca pe gât s-a ofilit instant, acasă!

… Aştept, cu vipera pe buze, păreri încontrătoare… sau laude la adresa guristei care mi-a vătămat auzul, în seara cu pricina, la invitaţia caţavencului…

 Nu ştiu ce însemnează spiritul “vama veche”. Astfel, nu ştiu dacă mă încadrez în el…Mă refer, pentru cunoscători, la spiritul acela, nu acesta, în părul căruia mă înfig în cele ce urmează.
.. Academicienii caţavenci, mai deştepţi decât ai lor (năstase, vezi tu degetu’ asta?!), măă tot bruschează cu campania de salvare a vămii, şi cu festivalul ăla, stuff.. stock… flock, mă rog…

Am fost anul trecut în vamă, şi am plecat.
Am fost anul ăsta, şi m-am rătăcit. Bodegă lângă bodegă. Un aer altfel. De mai liber. O undă de artistic. Un inefabil. Ici-colo, câte un surogăţel de hippiot, care purta ceea ce, altădată, făcuse mândria familiei: hainele înflorate, evazate jos.
Am fost să gust gulaşul ăla, unic. Se terminase. Am mâncat, în schimb, hamsii… Ocazie cu care am declanşat o mini-revoltă, căci, cerând hamsii crocante (cum, crocante, doamnă?), toată lumea de la coadă a refuzat să mai cumpere hamsii moi, vioaie, aşteptând să ia cu toţii hamsii crocante.
Crocante, adică prăjite mai mult. Adică mai uşoare pe cântar. Adică înţelegeţi voi ce priviri mi-a tras vânzătorul, cu gândul la faliment.
Bune hamsii! Am luat o porţie şi la plecare, uite, mai am şi acum câteva buburuţe pe piele, de la intoxicaţie. 

Concert. Concert în vamă, mulţime de oameni… Maama, zic, ce bine, ce… altfel este aici… voi mai veni…
Ne aşezăm pe o băncuţă, cu grijă să nu deranjăm un cuplu de ciufuliţi care amuşinau un rest de bere burger la doi litri.

…Se va filma, va cânta o trupă, AB4. Aţi auzit de AB4?… Sunt patru băieţi care cântă nişte cântece furate, în limbi necunoscute. Solistul, înainte de a urca pe scenă, îşi propteşte limba în gâtul uneia, probabil partenera lui. Îmi plec privirea, ruşinată că văd cum îşi face ăsta încălzirea la coardă… Tot ceea ce se înţelege, indiferent de melodie, este:” Siistisiffi… siifillisistisisti… siii… aaa… aaa “. Înainte de ei, cântă la chitară două persoane. În deschidere. Voci bune, dublate de discoteca din imediata vecinătate.

Carismă zero. 

Mă uit în jur, la lume. La lumea vămii. La o masă, vreo opt ciufulaci, slinoşi, beţi. “Pula” este cuvântul de ordine. O poartă din gură în gură, o aruncă şi în vecini, fac haz, apoi devin serioşi. Apoi, iar, din senin:”Puuulaaa!” Au părul lung şi culori nedefinite la haine, un maron spre verde… Băi, drăcie, îmi scuip io în sân, dacă vin cu cortu’ aci, la vară, oi mai scăpa cu onoarea neterfelită? 

… Ce este vama veche, pe care o tot flutură ziarul meu preferat, “Caţavencu”? Ce trebuie noi să salvăm din vama veche, că, personal, aportul meu ar fi acesta: aş încinge un cazan cu leşie, şi aş pune în el câteva podoabe împăduchiate…?!
Aş vrea să mă lămurească şi pe mine cineva: când se referă la salvare, caţavencii vor să zică să plece lumea spălată, civilizat-snoabă şi, deci, fadă, să rămână vama un loc plin de slinituri îmbrăcate gen rrom, care, ameţite de tequila la metru, devin dezinvolte şi vioaie? 

Mă uit în jurul meu, la copiii cu privire tulbure, şi mă strânge la inimă… au şi ei o mamă…Mă uit la ei, şi mă întreb unde se ascund, în timpul anului, cu părul ăla nespălat, cu hainele alea cule, expirate… Aoleu, te pomeneşti că, la venire în bucureşti fac trupe de hip-hop, şi vară se metamorfozează în hippi… 

Ce însemnează vama veche? O oază, pentru ce? …Pentru cine?

Tot citesc prin ziare despre chelnerii de la mare, că sunt obraznici, sictiriţi, că nu te servesc decât dacă le dai bacşiş (mah, voi nu lăsaţi bacşişu când plătiţi, la final, le daţi înainte?)
… Merg, de vreo lună, în fiecare uikend, la mare. Şi mănânc în diverse locuri…Al dracu’ chelner obraznic, dacă o exista!
Nu am văzut o mutră, un sictir, am văzut doar o blazare mioritica, neagresiva cu clienţii… Stai de-ţi vine rău până îţi ia comanda, însă, repet, nu m-a deranjat nimeni, cu nimic…Şi dacă nici io nu caut ţandăra…
**
De vreo două săptămâni, mergem cu cortu’ la mare. Campăm în mamaia. Vineri ne-am aşezat şi noi cortul, evident, unde am găsit un locşor, să încapă şi maşina. Cul!
Ne aşezăm lângă un taxi de piteşti. Venim seara, la culcare. Toată lumea din camping, sforr, sforr, numai ăştia patru de lângă noi… dăduse logoreea în ei. Mă şi întrebam: să nu te uiţi şi tu în jur, să vezi că lumea doarme, să dai sonoru la coarda mai jos, aşa, din respect faţa de ceilalţi… O frasuială de parcă dăduse strechea-n ei…În sfârşit, pe la vreo cinci, adorm, zguduită din când în când de câte-o sperietură, că nu-şi găseau aia locu-n cort, îi mânca…
… Sâmbătă seara, intenţionat venim mai târziu, pe la unu noaptea, cu gând că s-or fi culcat vârcolacii de piteşti… Toată lumea sforr, sforr, maşina de taxi lipsa… Cool, pregătesc culcuşul şi mă aştern la somn, cu bucurie că or fi plecat, dracu’…
Aiurea! Pe la două, se întorc draculii… Remarca unu’, în gura mare, ca “ba, nu ne-au furat ăştia grătaru'”… ăştia, adică noi, ceilalţi vecini, vreo 70 de corturi…
Şi se apucă, precum veveriţa mea, de treabă… Răscolesc, nu ştiu ce dracu’, răstoarnă tăciunii din grătar, stabilesc cine să doarmă, unde…Eu, spume… după o jumătate de oră, timp în care aşteptam să adoarmă, realizez că urmează încă o noapte albă.
Şi ies.
Ba, fraţilor, nu vedeţi şi voi ca toată lumea doarme?
Şi, ce!?
Cum, şi ce? Aseară, gălăgie, azi dimineaţa, manele la greu, am plecat şi noi, ca oamenii, că nu era de stat aci, cu voi, nu v-a zis nimeni, nimic, acum, iar, frăsuială? Ce dracu’’!?
Şi ce-ai să-mi faci? – Zice ţăranu;, dându-şi cămaşa jos, în semn de “hai la luptă”…
Păi de ce v-aţi aşezat lângă cortu’ nostru? – Zice o pălămidă de femeie, tovarăşa lui.
… Fază la care m-am inmuitat o clipă, să mă gândesc… Ce dracu’ de răspuns să dau io la asta întrebare? Cum era să visez că m-am aşezat lângă nişte oxiuri agitate de usturoi?…
…Eu vă rog să terminaţi cu gălăgia, ca lumea vrea să doarmă (şi ăilalţi, ai dracu’, vecinii, sforr, sforr, nu m-a susţinut nimeni)
Noi suntem în vacanţa – îmi taie iar craca pălămida, de mă pune pe butuci. Adică ei sunt în vacanţa, noi, restul, nu, noi om fi la muncă…
… Bref: s-au coit, iar, de-ai dracu’’, deh, îi stârnisem, preţ de…nu mai ştiu, că am râs până am adormit.

Acum sunt un om mai învăţat. Data aviatoare, merg din cort în cort şi întreb politicos:
1. Sunteţi în vacanţa, sau nu?
2. Dacă îmi pun cortul aici, lângă dumneavoastră, asta însemnează că sunt obligată să stau smirna, fără comentarii, dacă mă deranjaţi?
3. Serviţi manele? Dacă da, cât de des, şi în ce parte a zilei? Şi noaptea?

După care, în funcţie de caz, ori mă întorc la Bucureşti, ori mă duc la hotel unde simt pe piele doar gândacii ăia, mari şi negri, şi în plămâni, sacadat, başii de la boxele discotecii legale.

Până acum două săptămâni, îmi imaginam că e al dracu’ de greu să pleci undeva cu cortu’. Că e împuţeală, că te mănâncă diverse insecte, că alea-alea.
E, de două weekenduri, merg cu cortu’, la mare. La mamaia. Campăm acolo şi bramburim toată ziua. Seara venim la nani. Aşadar, în loc să plătim, în sezon de vârf, 4 milioane pe o cameră la hotel, pentru un uikend, dăm numai 300.000. E!?
Avantaje: rupi banii prin alte locuri, ai un sentiment poetic – boem, nu te papa nici o goangă, deoarece cortul este izolat.
Dezavantaje: să nimereşti, uneori, în mulţimea de vecini, câte un fraier ce se dă cul cu maneaua din maşină şi cu gălăgia de noapte bună. Dar şi asta se rezolvă, în sensul că atunci când tu îi atragi atenţia, şi el îţi răspunde că e în vacanţă (tu nu eşti în vacanţă, numai el este), te poţi băga în cort, şi poţi înjura până îţi vine somnul.
În rest, e bine.

Atenţionare: Eu ştiu că este o economie bună, stând în cort, dar ai grijă cât cheltuieşti, să nu rămâi fără bani la întoarcere… Când trebuie să plăteşti taxa de autostradă.