Jurnalul lui Manon.

Voi. Adică prietenii cunoscuți sau necunoscuți, care citiți ce scriu eu pe aici și care-mi lăsați mesaje în pagină.

N-am să răspund, o perioadă, la comentarii.
Vă spun aici că vă iubesc și că vă mulțumesc, însă nu pot răspunde, încă, la comentarii.
Pentru ca.
Dacă vă răspund, o să discutăm.
Dacă discutăm, eu o să încep să mă victimizez, că aia, că ailaltă…
N-am voie să fac asta.
M-am împuțit, în ultimul an.
Am nevoie să înțeleg niște lecții.
Nu sunt victima nimănui.

Citesc Marcel Proust, caut cu el timpul său pierdut.
Nu înțelegeam de ce sunt în mood-ul de Proust.
…Ca să scot gunoiul din mine.

Băh. Vă iubesc și va mulțumesc pentru că n-ați plecat. 😉

Răspund aici Ioanei, care mi-a trimis un mail lung de mi-a zdrențuit inima – pe care, iată, că o mai am, încă.

Diferența dintre un bărbat de onoare și fătălăul care consumă existențe este aceasta, draga mea:

Bărbatul de onoare are harul de a le face pe toate femeile să se simtă speciale, căci iubește femeia. Relația cu el, de orice natură ar fi ea, e odihnitoare, căci nu îți desenează nici semne de întrebare și, în consecință, nici paranteze de dosit secrete-n ele.

Fătălăul labagist are slăbiciunea de a le face pe toate femeile să creadă că sunt speciale pentru el (observi diferența, da?), căci este, neparadoxal, un jalnic misogin.
Alergând permanent după confirmări și după validarea masculinității, el flirtează neobosit, cu ochi inocenți de vițel, activează/dezactivează joculețe de paianjen, face complimente cu perdea/fără perdea, în funcție de victimă, cu alte cuvinte – consumă femei și se-nvârte-n gol.

Acum.
Tu vezi din ce categorie face parte ăla al tău.
Și.
Răspunde-ți dacă ești în categoria consumabile.

Bărbatul de onoare are har. Te fidelizează.
Fătălăul are slăbiciune. El sfârșește prin a deveni trofeul inutil al uneia ca mine.

Io n-aș pune piciorul cel beteag in farmacia aia – al cărei nume l-am uitat – căci  m-a șocat mușcat logo-ul: “Sănătatea pe care o meriți!” What?

Semnu’ ăla al exclamării, plus cuvântul “meriți”, în context cu “sănătate”, dau prost. Le cădea mâna dacă adăugau, la mișto, un “pe deplin”?

Gizăs.

Logo-ul ăla te obligă să-ți faci o autoevaluare fulger, să-ți numeri păcatele, și de-abia după aceea să decizi că, de vreme ce ai ajuns la ușa farmaciei, nu prea meriți sănătate, ci agonie.

Că mă și enervai. Păi băi, mai dați-vă-n dragostea mea, ce-i la voi aci, poarta Raiului?

Vreți să vă doresc și io locul întâi? La faliment? Dă-o dreq.

…poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului, cu fața-n jos.
Ca să-nțelegi.

Că nu te poate ajuta nimeni. Nimeni.
Atunci când ești gata despletit  la suflet, și amenajat procustian de alții.
Care te-au învins.
Încet și sigur.
Metodic.
Forțându-te mereu ca
Să te schimbi cumva.
Să vorbești altfel.
Să nu ai patos.
Să-ți asumi prioritățile altora.
Să te asortezi cu ei.
Ei. Cei din liga B.
Te-au desfăcut, șurub cu șurub.
Te-au examinat și au decis că faci zgomot.
Ți-au smuls bucăți de suflet și au zburat cu ele-n clonț.
Și peste astea, sst, calmează-te, topește-te, blendează-te printre mediocri, ei sunt peste tot și a lor e împărăția românească.
O singură persoană îți spune mulțumesc?
Prinzi aripi, dar ți le taie ceilalți, până ajungi la colț.
Uită-te în jur, ne-au copleșit.
Iar dacă îți spui, vag, din ce în ce mai vag, era bine cum eram, simțeam, zâmbeam și primeam soare, te-apucă amețeala de parcă stai pe marginea abisului, dacă mă-nșel, și nu e bine cum eram, că sunt prea mulți care mi-o spun- iar ei sunt mult prea altfel decât mine?

…Dacă-ajungi să te-ntrebi asta, ai început, deja, să cazi.
Te modifici tu pe tine.
Pui umărul la dărâmare.
Zâmbești altfel.
Ești despletit ca un fuior, și te lași tors.
Devii murdar.
Și compromis în ochii tăi.
Te-nchizi, ermetic, și speri să atingi mai repede fundul căderii. Ca, ori să-ncremenești, ori să te scoli să fugi.

Vezi tu nisipul de pe dinții mei?

Nu cere ajutor.
Nu te ajută nimeni.

Poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului cu fața-n jos, și-atunci vei înțelege de ce nu scriu, de-atâta timp, și de ce trebuie să scriu din nou.

Aparat de monitorizat activitatea inimii, energia solară a plexului, gradul de empatie, puterea de a îndura, speranța, creditul acordat clasei politice, starea vremurilor, mândria de a trăi în România.

I’m doing fine, you morons, fuck you very much.

Ieșisem la o țigară, pe bancă.

Și m-am întâlnit cu tipa, și ea stătea pe aceeași bancă.

E o tipă ok. M-am mai conversat cu ea, de vreo două, trei ori. De fiecare dată îmi promiteam că la următoarea întâlnire întâmplătoare mă voi fofila.

Dar stăteam pe bancă, moale, trebuia să-mi termin țigara.

Ea vorbește taca-taca diverse, eu privesc în gol (that’s my new name), spun, la un moment dat, ca să scurtez discuția, că sunt surmenată…

Și jbaaang!

– Ești surmenată? Da, te cred, la cât muncești… Tu știi, Nona, că uneori ești vampir energetic? Sugi energia din oameni.

Am rămas tablou.

– Ah. Sunt vampir… …Nu mi-a mai spus-o nimeni. Noi două am vorbit de vreo trei ori, când mi-ai povestit din viața ta. …Ai simțit că te-am supt, energetic?

– Nuu, că eu știu să mă protejez… Dar să știi că-mi ești simpatică.

Tipa e la vârsta adevărurilor definitive. Iar eu sunt la faza in care îmi bag pula-n ele de complezențe. Trebuie. Altminteri mă vor anula de tot binevoitorii și experții în cum trebuie să fiu și ce trebuie să spun. De un an de zile mor încet și sigur.

Mă uit la ea, și îi spun, sincer:

– Știi ceva, draga mea? Eu cred că ai dreptate cu vampirismul meu energetic în ceea ce te privește. Tu ești actriță, nu-i așa?

– Da.

– E. Îți fac o mărturisire, de care actrița din tine trebuie să țină seama. Vorbești cu cuvinte aglomerate, mult, monoton,  fără respiro și pe aceeași frecvență. În cele trei conversații, am simțit că-mi vine să mă sinucid, de plictiseală. Așa că, probabil, instinctiv, ca să rezist până-ți terminai povestea, sugeam energie de la tine.

– Nona, te-am supărat?

– Nu. M-ai eliberat.

Verzui, cu ochii răi, anemic, supt în pomeți,  cu pantaloni prea largi și curea prea strânsă, cu omoplații ieșiți ca săgețile prin cămașa-uniformă, vai de mama lui cine i-o calcă, body-gardul stă, precum numele, țăruș, înfipt în importanța jobului de apărător al ghișeului primiri-urgențe.

Nu i-a plăcut sapa. N-o fi fost bun de portar, așa că face pe sperietoarea de strajă spitalului, ca nu cumva cretinii ăia de bolnavi aliniați la coadă să deschidă gura pentru a protesta ceva.

Sfrijitul apără vajnic mișcările în relanti ale madamelor de la ghișeu, cu ochii cei vigilento-amenințători (că fizicul de biscuit nu-l ajută).

Se mai ridică din când în când pe călcâie, ca opăriții de la circulație, pune mâna la pulan și analizează, cu privire de expert, pacienții – cât sunt ei de bolnavi și cam care ar fi ăia care ar putea deschide gura pentru a striga, peste rând, doamna funcționară, nu vă puteți mișca și dumneavoastră mai repede?

Bietul.

Mi-e milă de el.

Pare nemâncat și e prea tras la față.

O sta așa de țeapăn și demn -de frică să nu se prăvale în fața bolnavilor pe care-i sfidează.
Îl vor arunca ăia, flasc, la fundul cozii, până-i vine rândul, pentru constatare.

“Doamnă, faceți alergie la ceva? / Da. La sistemul sanitar din România.”

*

Bună ziua, vouă, dragilor.
Vă salut, vă pup și vă salut iar, să fie primit.
Vedeți că scriu ceva, azi. V-ați obișnuit cum fac după absențe lungi. O să fie, nu succint, ci un pomelnic.
…Ca să-mi intru-n mână.
*

Acum vreo lună, pe când ieșeam vioaie și picurătoare de la duș, am alunecat, nu tocmai grațios, pe parchet.
În timp ce corpul se îndrepta vijelios în direcția înapoi, pentru a se izbi cu ceafa de podea, mâna dreaptă a vânturat ipad-ul de pe comoda care, iată, nu voia să-mi ofere niciun punct de sprijin – iar degetul cel mic de la piciorul drept, pe care-l voi numi generic, de acum, ghiocel, s-a trezit să fie erou. Mi-a împiedicat căderea periculoasă proptindu-se, din tot sufletul, în piciorul de la pat. M-a salvat.
Am căzut, cum se zice la țară, într-o fâznă.

M-am ridicat demnă, am remarcat în treacăt că mă fulgeră la ficați o durere care pleacă de la picior și m-am întrebat ce treabă are ficatul, m-am aplecat să culeg de pe jos ipad-ul, moment în care am văzut.
Deci.
Mă uitam la picioarele mele, mai exact, la labe.
Piciorul stâng avea degetele ca soldățeii de gardă, cu aliniere regulamentară și poziție de drepți.
Piciorul drept avea degetul mic repoziționat pe principiul semnului de circulație obligatoriu dreapta.
…Ca un ghiocel.

Mi-a venit să râd, dar mă durea prea tare, așa că am încercat să păstrez solemnitatea momentului, că eu râd doar la morți – și m-am apucat să-l așez la loc, s-o fi dislocat, sărmanul meu erou.
Aș.
Urgență scrie pe mine, că n-o să rămân așa, cu gheruță.

Am sunat-o pe Mok, care m-a teleportat cu Range Roverul ei direct la spital.
– Lasă-mă aici, mă descurc.
– Nu te las. Stau cu tine.
Cine n-are un Mokutz pe lângă el, e un om lipsit. Dixit!

*
Ah.
Spitalul de urgență Floreasca, acest vid dezumanizat în care ajungi de nevoie și știi că poți să mori liniștit, așteptând și completând la formulare…
După (atenție, da?) DOUĂ ore de stat într-un picior pe coridoare, într-o instituție în care fetele de la ghișeu se mișcă precum funcționarele de la Bancă, melc melc codobelc, iar asistenta îți repetă că te cheamă ea când termină doctorul cealaltă consultație care nu este – doctorul fiind probabil la o urgență de cafea pe dracu știe unde – eram, și eu, dar mai ales Mokutza, oale sub presiune.
Bărbăței, în halate asortate la stetoscop, mai deschideau/închideau ușa, moment în care ochii mei de câine silabiseau printre buze “tati, fă-mă bine” iar ochii lor zero-empatici răspundeau cu toți dinții, “Nu sunt eu, doamnă, de gardă“.
E.
Atunci bine.
Am intrat din nou peste asistenta veștejită și rară de păr în cap, am privit-o sugestiv direct în ochi și nimic.
Toate negurile dureroase care mi se adunaseră în inimă, de-mi devenise mai greu corpul în stânga, mi-au țâșnit pe gură. Well, să zicem că am fost eu, aia pe care o uitasem.
Am început cu clasicul e posibil așa ceva?, am continuat cu o precizare luuungă, din care, biata, cred că a înțeles doar cuvintele cocostârc; medic, nu?; ce e aia UR-GEN-ȚĂ?; și am finalizat, nemaiavând suflu, cu ACUM!
Ochii ei blazați  au întins mâna spre telefon, iar băiatul din camera de alături mi-a spus complice: Veniți aici, să vă fac o radiografie.
Mă târăsc încet în anticamera în care stătea fata de la computer, care-mi zice: Mergeți dincolo și așezați-vă, să vă fac o poză la bazin.

Ridic ochii la cer, văd tavanul și respir adânc. Maică Precistă.

– Nu vreau la bazin.

– Ba da, zice ea, profi. Vă fac o poză la bazin și la femur.

– Iubita mea, sunt, cumva, în zona crepusculară? De ce-mi faci poză la bazin? Se vede mai bine, prin el, degetul de la picior?

– Așa-mi scrie pe bilețel, doamnă.

– Well, o fi al altui distrus ca mine, care-i afară pe coridor, prăvălit pe undeva; eu am degetul cel mic în poziția ghiocel. Vreau doar să îl pun la loc.

– A. Intrați.

Nu știu ce s-a întâmplat în camera de gardă cât timp am fost eu la radiografiat ghiocelul față/profil.
Dar când m-am întors, în cabinet era Mok, cu o față de porțelan, asistenta, pitită după monitor, și nenea doctorul, zâmbind sanki amabil, dar căruia îi citeam în ochi promisiuni de cazne grele, viitoare.
Îi arunc o privire sugestivă Mokutzei, gen Ce le-ai zis ăstora, vrei să mă tortureze?,
– Ce s-a întâmplat, doamnă?, scrâșnește, medicul, amabil.
– Mă doare. Aștept de două ore. …La URGENȚĂ!!!
– Dar doamna cine este?
(Well. Mok are trei metri, si e superbă. Când se înfurie, nu alternează reproșurile cu dulcețuri, așa cum fac eu, de urâțică ce sunt. Îl țintuiește pe inculpat cu vorbe spuse adânc și apăsat, de rămâne ăla mut. Frumusețea asta ar trebui să fie pisicoasă, își zice victima, iar ea e cam fermă… o fi CINEVA de SUS?
Cam ăsta era sensul întrebării medicului.)
– E sora mea.
– Păi… Era foarte supărată, și a făcut scandal aici.
– Pe drept cuvânt. Altminteri mai așteptam trei ore.
– Știți, în mod normal, nu trebuie să stea aici, cu noi, trebuie să aștepte pe coridor, dar dacă dorește să asiste…
Îi arunc o privire disperată lui Mok, ieși, că o să se răzbune ăsta pe mine, și îi spun:
– Așteaptă-mă afara, că nu mă operează, e doar un deget (și am și personalitatea la mine)…
Apoi zâmbesc doctorului a pace, așa cum fac și cu ospătarii:
– Tati, să mă faci bine! 🙂

Mok, vajnicul meu gardian, iese, iar doctorul, rămânând singur cu victima, cu ochii în radiografie, zâmbește satisfăcut, precum organul legii care-a încolțit un infractor:
– Da. E o fractură. Trebuie să vă punem piciorul în ghips până la genunchi.

Și Puf! S-a dus armistițiul încropit anemic.
Inspir.
Miroase-a clor.
Nicio mirare majoră.
Tocmai era să fac radiografie la bazin, pentru degetul mic.
E normal să mă pună-n ghips toată.

Ochii mei au scântei.

– Suntem.  În.  Secolul.  Douăzecișinunul. …Iar dumneata îmi pui piciorul în ghips până la GENUNCHI pentru un CĂCAT de deget MIC?
Se intimidează, dar îmi dă pasa:
– Aceasta e procedura, doamnă…
– Repet. Suntem în secolul XXI.
– Păi… Varianta ar fi… o intervenție chirurgicală…
– Altceva.
– Uh, cedează el, putem să folosim degetul de lângă el pe post de atelă, și le legăm împreună.
– Ah, deci se poate.
– Da. Daar… (și aici schimbă o privire pe furiș cu asistentul pansator) va trebui să cumpărați un sabot ortopedic.
– De unde?
– Păi, e aici, aproape (iar priviri de complicitate cu asistentul. wtf?), pe o străduță, e o firmă care le vinde…

Și atunci i-am răspuns (cu un tupeu de care m-am speriat abia după ce am plecat):
– Păi văd că dumneavoastră îi știți pe cei de la firma aia (dafuk e cu mine?), dați un telefon, să-mi aducă sabotul aici, că n-o să șchiopătez în ciorăpel până acolo, nu?!…

Și aștept un topor în cap.

Medicul, însă, răspunde, prompt:
– Asta se poate rezolva.

Într-un sfert de oră, aveam sabotul. Costă aproape două milioane. Mama voastră de afaceriști.

Nenea pansatorul, cu o față de cenaclul flacăra și background în marină, m-a schingiuit de două ori.
La prima imobilizare, a zis că e fixat ok.
M-am dus să-mi fac radiografie și i-am suflat băiatului care se milise de mine și prima oară: Dragule, de acum suntem prieteni, dacă în poză vezi că degetul e tot strâmb, fă-mi cu ochiul.

Mi-a făcut cu ochiul.

I-am spus marinarului că-l rog să mă panseze din nou, că ghiocel e tot în semnul obligatoriu dreapta.
În timp ce-mi tăia pansamentele, vine doctorul, această fata morgana uite-o nu e a urgențelor din floreasca.
–Ce faci?
– Mă pansează din nou, că e tot strâmb.
Se încruntă a război. Normal. Că acolo e casa lor, futu-i în gât de nesimțiți, iar pacienții, poveri de care trebuie sa scape mai repede.
– Trebuia, doamnă, să văd și eu radiografia.
– Erați plecat din cabinet. Am văzut-o eu, domnule doctor, și e suficient. Degetul meu e tot strâmb.
– …

-…
– O să vă scriu o rețetă. Faceți alergie la ceva?
– Da. La sistemul sanitar din România.

Plec, scârbită.
Medic?
Un cretin…

*

…Dar și eu, vacă.

N-am avut, în toată viața mea, nicio fractură.
Bine, exceptând inima, că aia mi se rupe mereu, de prea multe ori și în prea multe locuri (trimit aici un deget mijlociu de salut pentru ultimul neisprăvit care mi-a otrăvit existența).
Așa că, neavând nimic rupt, deci niciun reper, în mintea mea de femeie deșteaptă, scârbită de experiența de la spital, a încolțit ideea că pansamentul ăla e un fel de ghips. (așa…)
Deci că trebuie să stau așa cât a zis ăla că-i trebuie degetului să se refacă, vreo patru săptămâni. (neinformato!)
…Ăla zisese că în patru săptămâni se sudează fractura. (logic.)
Nu că trebuie să stau pansată la infinit. (cretino!)
Dar mai aveam eu urechi, în ziua aia? (ah.)

Așadar.

Stau vreo două săptămâni cu degețelele pansate mumie, refuzând cu o îndârjire fudulă să mă duc la vreun control (nici vajnica Mok cu mă scoate pe mine din prostie), până când corpul începe să-mi dea semne.
Mă durea piciorul din ce în ce mai mult.
Bref.

Scot pansamentul, după două săptămâni…

Well. Să nu dau amănunte prea multe.
Să zicem, doar, că degetul meu, și rupt, și asfixiat, trebuie acum oblojit, zilnic.

Medicul, cretin. Pacienta, o vacă.

Degetul meu mic va purta toată viața numele de Ghiocel.
Cauza?
O alergie.