Jurnalul lui Manon.

1. Eu n-am sărit în sus de bucurie când l-au condamnat pe Voiculescu.
Nu m-a inundat niciun tsunami de fericire.
N-am executat niciun dans al extazului cu pălăria aruncată spre ceruri.

Am zis doar E bine, punând punct, nu semnul exclamării.

Aveam motiv.
Iată-l: Acum aproape trei ani, mi-am donat televizorul. Din cauza infecţiei virale răspândite de trustul Voiculescu.
Din cauza infecţiei virale care căpătase proporţii îngrijorătoare.
Nu voiam să mi se declanşeze şi mie butonul ăla ascuns prin care se eliberează ura viscerală, ura cu orice preţ, prin injurii, invective şi insulte puse pe repeat la adresa oamenilor din jur, care au la bază lovituri dureroase, nevindecabile, direct sub centură: chiorul ăla, grasul ăla, handicapatul ăla, eşti băs, ce-ar fi să faci tu un cancer?.
Mi-am donat televizorul, n-am mai fost conectată la ură, deci n-am avut nici motive pentru a simţi vreun extaz fals la vestea arestării.
E bine că a fost arestat.

2. Am încercat, tot atunci, să-i avertizez pe cei apropiaţi că Mircea Badea nu mai e demult un simpatic cu discurs haios, ci un pericol care varsă dejecţii programat, setat, deja – din modulul modus operandi în modus vivendi – pe răspândirea şi inocularea sistematică a abjecţiei.
Am încercat, m-am oprit şi m-am izolat. Otrava se răspândea fulgerător, iar eu eram catalogată, evident, cum altfel, decat băsistă.

“Plimbarea libertăţii”, cu sloganurile “dreptate pentru Voiculescu” şi “libertatea cuvântului pentru Antene” m-a lăsat mută. Nu uimită, nu surprinsă, doar mută.
E insultată justiţia, e călcat în picioare, iarăşi, codul deontologic al presei, e tras în ţeapă bunul simţ.

Apoi, un grup de artişti formulează o replică inteligentă.
Se face un pamflet şi e difuzat.
Un grup de artişti. Îi cunosc. Actori talentaţi. Cu voci superbe.
Şi iadul se declanşează asupra lor. Iadul, prin Gura Iadului chiar el.

Deci până aici am putut să suport.

3. Titlul pe care l-am pus e incomplet.
jurnaliştilor care se leagă ABIA ACUM de mircea badea, un sincer: “hai sictir!”
.
.
.

Din ciclul: Orori care ne înmoaie simţul estetic

*

Băh.
Dă-mă dracu’.

Văzui o poză pe net.

În faţa Muzeului Naţional de Istorie a fost plantată o statuie.
Zice-se că reprezintă un Traian cu lupoaica în braţe.
Să mori tu!?

Aş avea ceva de comentat.
(În treacăt spun că Traian, leit Cezar, seamănă puţin la faţă cu Ponta – pe vremea în care făcea pe procurorul la emisiunea lui Tatulici.)
Sculptorul, pe numele lui, nu ştiu, că-mi scapă – a avut mare grijă la detalii.
Deci.
Ete-l pe Traian, the nude emperor.
Şi ete hop şi căţaua* în rigor mortis.
Traian are două bretonele gen Guţă. Unul pe frunte, altul deasupra cucului care stă pe ouă.
Căţaua e cheală ca palma.

Ce treabă are căţaua denumită generic lupoaică, mă-ntrebi?

E.

Alien-ul nu e în braţele lui Traian.
Levitează pe deasupra.
Cu ţâţele smulse din gurile lui Romulus şi Remus, ea pare pironită în poziţia freeze, scenă ruptă din, logic, Matrix.

Dar altceva mă frământă pe mine.
Nu, nu ororile care insistă să fie afişate all over the fuckin place în Bucureşti (şi aş enumera, aici, pietrificată de groază, sculptura extra…ordinară din faţa Teatrului Naţional).
Ci stilizarea.

STILIZAREA.

L-aş întreba pe sculptor, aşa, ca cetăţean plătitor în puşca mea de facturi:

Măh, dacă tot stilizaşi lupoaica să semene cu steagul dacic şi îi puseşi la cap un fel de flagel gen coadă spermatozoidală, de ce dracu nu îi turnaşi şi lui Traian cucul în format “sugestie”?

click pe poză pentru, scuzaţi, mărire

* căţa – aşa pronunţă oltenii căţea

Ieri mi-a aterizat pe out.ro un tip care manifesta în search o îngrijorare majoră…
…Pe care eu – ca intelectuală rasată ce mă aflu în pușca mea – nu am dreptul s-o ignor:
“la onaniști le pot cădea păru?”

Gogule, sincer? Nu știu dacă “la onaniști le pot cădea părul“.
… Dar știu sigur că nu le cade mâna dacă se apucă de bastonașe.

*

Știu, răspunsul nu te satisface, așa că îți propun un experiment, să-l dai din mână-n gură fraților de suferință.

Onaniștii îngrijorați de păr poate încerca să vizionează clipuri cu iz de populară neaoșă și cu imagini în care bucățele de zdrențe dansează ca să acoperă goliciunea creierelor lipsă.
După care ei poate să fuge la oglindă, să număr firele dacă e căzute sau e la locul lor.

Concret:
Caută pe iutub Shake it like a bunny.
Nu pun linkul, dintr-un adânc motiv psihologic…
…Dar pot să îl explic un pic, tot semi-intelectual, numai ca să-ți iau gândul de la mână și să ți-l bag în ceață.

În creația cu nume care sugerează, corect, o copulare random și frenetică, Andreea Bălan – ca să mănâncă și gura ei de hartistă ceva – se dovedește fătătoare (ca iepuroaicele) de mesaje adânci gen Femeia e o bucată de carne, ete la mine, iuiuiu și a-haha.
De când și-a tăiat nasul și a făcut din bietele țâțe două baloane care par umplute cu nisip (spre mândria legii gravitației care iată că există), se reproduce pe piață cu un material muzical în trendul Femeia e o parașută – adresat publicului țintă Onaniștii ambidextri.

*

Gogule, sincer?

Nu cred că e nicio dramă dacă onaniștilor le cade părul.

O confirmă duduia Bălan, căreia i-a căzut demnitatea în chiloți și încearcă, absolut dezinvolt, să o recuperează de acolo cu mâinile voastre ale amândouă.

.

.

.*

Și am vrut noi să ne-nălțăm la cer, că suntem animale superioare.
Și am vrut să scormonim pământul în adânc de peșteră.
Și ne uităm la stele, cu jind, ca să le-acaparăm.

Oameni.

Ne-am jupuit, încet, metodic, demnitatea.
Suntem călcați, furați, bătuți, scuipați.

Ne îngroapă ceea ce am descoperit, iar pământul se scutură, încet, de noi.

Nu ne sperie nimic.

Suntem eroi, fiecare în parte.
Plini de noi.
De golul din noi.

Credem în dumnezeu, și nu încetăm să ne rugăm la el cu degetul mijlociu în sus, dacă ne merge bine.

Exemplu?

Exemplu să fie!

Eu sunt defectă, crescută în sistemul vechi, cu pumnul în piept.
Și alții, ca mine, frustrații, ascultam, după revoluție, BUG Mafia.
Ăia ziceau tare “pula”.
Ziceam și noi, ca ei. Să scoatem of-ul.
Fiecare generație cu luzării ei.
Flower-Powerii se fecundau prin tufișuri, fumați.
Noi, post-decembriștii, ziceam “pula”. Nefecundați.
Ale tinereții valuri.
Și-o mai ascultam, noi, pe Loredana. Că era avangardistă și culă.

Dar.
Am văzut, azi, un clip, realizat de BUG&Loredana.

…Nu pun linkul, să nu mă înfurii și mai rău.

Accident de mașină.
Copil mort în accident.

Șoc. Ăsta e mesajul.

De parcă toate nenorocirile pe care le trăim pe viu nu ne-ar ajunge…

*

Tristă țară, mulți tâmpiți…

De ce nu-mi mai pasă că vine apocalipsa?
Ete, de-asta, pentru că ne-o dau, artiștii p**ii, de-a gata!

Nu prea ader la cauze pe Facebook.

Trei mii de click-uri nu îi smintesc pe idioți din pătratul propriei gândiri.

Însă. Mi se adunară artiștii la protest și a trebuit să răspund.

Sunteți de acord cu dublarea filmelor în limba română?

DECI NU!

Am doar două motive:
1. Traume provocate de vocea în zig-zag a Irinei Margareta Nistor;
2. De Niro e De Niro, băă!

*

Însă… Există și excepția.
Sunt absolut de acord cu ACEST DUBLAJ! 😉

Voiam să scriu despre asta mai de mult…

*

Dacă vreți un concediu medical cu bază reală de preinfarct, luați într-o seară, la pas, centrul Bucureștiului, și opriți-vă în fața Teatrului Național. (Dacă vreți deces simplu prin sucombare spontană, trebuie să ajungeți acolo ziua.)

În fața Teatrului Național, de fapt, luându-i fața, este un… este o… mare… nu știu cum să-i zic, că în afară de “maaare” și “sperietoare” nu-mi vine s-o numesc nicicum… Și-mi fu rușine să pun o poză aci.

Dar spuneți-mi și voi.  Ați văzut? Ați văzut oroarea aia megagigantică, ce are pretenția de artă?
Ce reprezintă? Foamea? Tifosul exantematic? Apocalipsa românilor? Odă vampirilor carpatini?

…Ar-tăă?

Da.

Artă. În țara asta plină de nonvalori, de imbecili care șutesc bani mulți dar care nu produc nimic, iată încă o ilustrare excelentă a derizoriului, cioplită de un dracu ştie, că eu nu-i știu numele – dar să-i zicem noi aci pe șest meșterul Delirium Tremens.

Per-fect! …

Dacă aia-i artă, atunci:

Art is in the eye of the beer-holder.

*

(loc pentru injurături grave la adresa cretinilor care aprobă amputarea esteticului)

@ Geo: Ți-am pus jurnalul de călătorie în Pagina fără nume, mai pleacă omu’, dar mai și scrie… Aștept noutăți;

@all of u: Revin imediat, stați să termin cu Geo;

@ Geo: Fii antenă, aci, la mama lor, că mă ironizași prin jurnărel, acum ceva timp, și mă tot frământ, de azi dimineață, măh, cum să scriu asta, că mă râde Geo?…Mna, încerc…. (priviri furișe în jur)

**

Așa…

Dragii mei… dragii mei, aseară m-a vizitat un suflet iubit și am stat, ca nebunii, pe iutub, să ne râdem... La un moment dat, îmi zice: Nona, da’ pe ăsta, îl știi?

…Nu-l știam.

Zic: Deci mâine, pun asta, în jurnal, deși mi-e frică de Geo, că o să îmi spună, ete, spurcași Jurnalul, dar o pun, or mai fi și alții ca mine, care nu știu clipul…
Zice: Nu-l, pune, toată lumea l-a văzut, deja.
Zic: Ba-l pun, să mai râdă o dată! 😉

După ce a plecat, am revăzut clipul de trei ori. Prima dată nu vedeam imaginea, de la lacrimi. A doua oară nu vedeam ce e în jurul lui. A treia oară am observat TOT.

Doamneloor și Domnilooor,

Vă rog să vă uitați la acest clip, și să observați cu atenție, următoarele:

1. Imaginea răcănelului lovit de nulitate;
2. Dansul răgacei subnutrite;
3. Plantarea porumbului la libelula unu;
4. Strivirea boabelor de comină la miss anorexia;
5. Și, nu în ultimul rând, versurile și melodia.
5 bis. Câinele.

Are you ready?
Boxele, pe căști?
Imaginea, clara?
Boon…

PLAY:  BOLDUL ȘI INSECTA

**

@Geo: Nu o încadrăm la manele, ci la gaguri. Se pune? 😉
@all of u: Vă iubesc.
@me: Încetează, femeie!

Révérence
E necesar să spun că mi-am tuns părul pe furiş, azi noapte, când vigilenţa manonului aţipise peste spaima de coafor.
M-am strecurat în baie şi m-am analizat îndelung, cu foarfeca în mână preventiv – pentru a nu uita de ce am venit acolo, la ceas de taină.
Din oglindă se uita ironic, la mine, fotbalistul Lăcătuş.
Deci, aha!  M-am enervat / am tuns / şi am respirat adânc.
După care am fugit în pat la nani, ca să nu mă influenţez în rău.

Azi dimineaţă, după duş, mi-am aranjat ceea ce rămăsese din păr.
Acum arăt ca un gălbenuş de ou. Rotund şi luminos.

Cambré
Mă doare ficatul crâncen, de câteva zile. M-au nenorocit pastilele contra urticariei. Dacă reîncep să iau silimarină, o să am pete şi pe faţă.
Îl sun pe tata, pentru conversaţia zilnică, la noi e vară, iubitule şi eu port bluze cu mânecă lungă, ma sufoc. Şi mă cam doare, rău, ficatul, nu pot dormi pe partea dreaptă deloc.
Tata se întristează puţin, păi, mă, tată, fă şi tu ceva…
Bine,  dragule. …O să mă culc pe partea stângă.

Battement
Îi promisesem Biancăi, ieri, că mă voi uita la Diaconescu, să mai râd puţin de el.
Deci selectez, în miez de noapte, canalul 40. În hala de emisie, prim plan cu un efeb prea slab pentru ochii prea speriaţi.
Burtiera ne atenţionează că acesta e orfan şi că îşi caută părinţii.
Diaconescu, însă, pe care îl aud dar, slavă domnului, nu îl văd, îi transmite tânărului mesaje de la fete care doresc acuplarea cu orfanul. …Se făcu şi tripluDeul… madamă…
Tânărul vorbeşte lelea-n porumbi, monosilabic, strecurând la fiecare cuvânt, domnul Dan, ca să nu uite, săracul, cui se adresează.
Eu, cu ochi sticloşi, îmi poziţionez degetul arătător pe butonul next, căci, iată, şi emisiunile lui D au ajuns să mă întristeze căci continuă să difuzeze înmormântări în direct.

Pointe
O făcui să râdă, azi, pe Irina. Şi Irina are un râs sănătos, colorat, din suflet, se dă puţin pe spate când o apucă hohoteala. E molipsitor.
Păi ni se luă curentul şi decedară computerele cu, evident, work-ul in progress.
Eh, mă priveşte Irina sugestiv, ştiam de azi dimineaţă că se lucrează în zonă, mi-a zis nenea de la magazin.
– Da, Irina, dar ştii cum se munceşte… Unul e la tabloul electric, şi restul fac mişto, pe trotuar.
“Care fir, măă?”
” Ăla roşu, Vasile.”
Vasile scoate firul verde, că ştie ce le poate pielea tovarăşilor.

…Şi tot UNATC-ul rămâne în beznă.

“Eee, fir-aţi voi ai dracului”, se enervează Vasile, şi bagă  firul verde, la loc…
…Se aude un ţîssst… şi atmosfera de lucru se îmbogăţeşte cu miros de crăciun pârlit.

Azi noapte pe la două dimineaţa, mă smulg de pe net, cu forţa, ca să mă arunc în pat, nani tai tai.

Trebuie să fiu în picioare de la şase, avem mare conferinţă, azi, în şcoală, persoane importante, becheri, şi cine să zâmbească frumos costumelor ţepene, de la intrare, dacă nu Manon?

Am nevoie să fiu fresh, nu cucăită, deci, marş la somn, lasă-i un offline că îl iubeşti.

M-am culcuşit în pătură, frământându-mă ca Sid din Ice Age, dau drumul la TV, preventiv, să am sonor pe minim ca să potolesc zbenguiala…

Îmi fac rugăciunea către urticarie, măh, plizz, giv mi ă breic, dimineaţă, că îţi dau şi io pe seară nişte E-uri, din alimente, ca să nu mori…

…Mă uit cu geana toropită la TV, aşa, aşa mami, cucă nani…

…Şi îmi sare în ochi culoarea. Ciclam.
Părul, ciclam. Hainele, ciclam. Sclipici. La gât, pe mâini, pe bluză.
Deschid ochii, înviată.
Aura Urziceanu. …Ce artist, ce voce…

Mă ridic într-un cot şi pun trei liniuţe pe sonor, uşor speriată de imaginea agresivă.
O văd, că nu am cum să nu, şi o aud: Unii vor să ne fure.
Mă poziţionez vertical, lotus.
Dănuţ SRL, gazda, are ochii sugestivi, în ei se afişează o luptă crâncenă: zâmbet complezent versus ironie băgată sub lacăt:
– Ei, na, cum aşa, să vă fure?
– Stai liniştit, că m-am protejat. …Am înregistrat la OSIM marca Aura Urziceanu şi Aura.

…A-ha. Şi Aura.
Aura e numai una.
…Penibil.
…Mai bine aţi fi înregistrat look-ul. Oricum nu ar încerca nimeni să îl fure.

Am dat televizorul pe mute şi m-am întors cu spatele, a protest.
Am dormit exact o oră, şi am visat un gard ciclam care mă urmărea să mă strivească, iar eu alergam fără să mă mişc, cu genunchii moi…

Data aviatoare o să mă protejez: intru în aşternut cu ochelari de soare, să nu mă mai orbească stelele autohtone cu penibilul lor.

Rămăsesem cu palpitaţii, ieri, de când m-a spurcat latrina aia umană, şi când auzeam o sonerie îmi fugea inima pe mijloc. Partea bună e că fricile mele au stârnit hazul vostru, care l-a activat pe-al meu, drept urmare, azi noapte, recitind Iştenem-ul, am râs şi io, detaşată.

Aşa că azi dimineaţă am avut curaj să mă uit pe un post TV care se ocupă cu difuzarea de sonerii sub pretextul muzicii, să fac, zic, puţină mişcare.
..Care mişcare s-a transformat în stat bumbeni pe scaun, cu ochii lupă asupra celor două clipuri muzicale care m-au lăsat şi mai ruşinată ca ieri.

Lolita mioritică
Prima fiinţă care prestează are ca nume de scenă: Alexandra Stan. …După catalog.
Melodia, în engleză, să n-o înţeleagă şi biata maică-sa, prezintă ca temă principală invitaţia de a-i suge fetei lolipopul, scuzaţi crudităţile de limbaj, dar aşa e.
…Că veni vorba de lolipop, artista are alură de Lolită deci minoră; recomand citirea cărţii şi evitarea acestei ecranizări care se poate lăsa cu finalizare la bahau, culoarul pedofili.
Un biscuit de copilă, sub ochii mei severi, dă din cur sugestiv a invitaţie la viol, plimbă limba peste buze ca actriţele de 3X-uri, penetrează cu priviri experte ecranul cât să te convingă că are ştiinţă de toate poziţiile, băleşte didactic pe o acadea şi cam atât, pe toată melodia aia vax .
…Dacă dai sonorul la minim, aştepţi afişarea pe ecran a numerelor care încep cu 89…
Trist. Şocant. De pagina 5.
…Mi-e ruşine pentru mama ei.

Ştefan Bănică prestatorul
Evisul Pelvisul nostru autohton a aruncat pe piaţă noul clip şi s-a îngropat în el, incognito, cu păr pus şi ochelari de geek, în trend.
Din această manifestare video, ochiul meu de soacră, profesionist, reţine că melodia nu va rămâne ca hit şi remarcă un Bănică ce se vrea haios dar e doar prestator neconvins.
Paradoxal, este multă mişcare de figuraţie în fundal, care joacă destul de trist entuziasmul, deşi şpagatul ăla – pe sub care se târăşte Bănică – e perfect, bravo, balerina!
Cred că ştiu de ce e atâta tensiune în noul videoclip, iar veselia, forţată…
… Jinx-ul apare doar la final, când Bănică îi face cu ochiul, din deget, neconvins, iar stăpâna casei se preface că nu înţelege mesajul.
Eu nu mă prefac. Nu  înţeleg o iotă. …Văd, doar, un alt Hei(te)Rup scos pe bandă, în drum spre rebuturi.