Jurnalul lui Manon.

“Dacă aş avea putere de bărbat, i-aş da un cap în gura aia spurcată. Scurt. Să îl amorţesc şi să aibă şedinţe la stomatolog vreo şase luni. Fără anestezie.”

Asta gândesc femeile, uneori, când au întâlniri de gradul trei cu mitocani sadea.

Ar da capete în gură, femeile. Sau şuturi în locul unde şade, palidă şi fleşcăită, masculinitatea reptilei.

Dar ele plâng. Amarnic. Şi când plâng, plâng atunci pentru toate. Îşi plâng morţii, pierduţii… (durerile ascunse îşi găsesc prilej de eşapare).  Morţii, pierduţii… Că şi stropirea cu noroi a demnităţii tot o pierdere este. De speranţă.
Lacrimile au gust amar iar beregata e strânsă de durere.

Şi ar vorbi, femeile. S-ar plânge şi ele cuiva.

Aşa şi eu. Să sun pe cineva… Să spun şi eu cuiva… Să mă descarc cumva…

Pe ăla nu-l pot suna, că e şi el supărat.
Pe ăla, nici atât, că îl doare pierderea lui.
Pe ăla, nu, că-l doare-n cur de mine.
Pe tata, nu, că e bolnav şi dacă-l întristez mă doare şi mai tare.
Iar mama… nu mai e…

…Aşa că îmi îndes lacrimile în nodul dureros din gât.

Iar data viitoare, o să-i ofer individului, cu generozitate, un sac plin cu  szidalom. …De fapt, n-o să-i ofer, ci o să-i returnez… căci îi aparţine…

CU TOATE-ACESTEA.
Mă întreb, retoric, pentru a milioana oară: masculii aceștia nu sunt născuţi din uter de FEMEIE?

http://www.out.ro/2011/01/curg-stresinile.html

E vorba aia populară: Ai grijă la pragul de sus.
Eu îi sfătuiesc pe ai mei să fie atenți întotdeauna la cel de jos.
Da? 😉

*

Fratele meu îmi spune, de multă vreme: Doamne, cum scrii tu tot ceea ce ți se întâmplă, în jurnal… N-o mai face, nu te mai expune…
Mă expun, din secunda în care mă așez în pat. Dacă vine un cutremur, cade tavanul pe mine și mă face tablou.
Mă expun din secunda în care ies din casă. Chiar și pe trotuar, mă poate spulbera o mașină, oricând.
(E T C-uri)

În lumea virtuală, orice necunoscut îți poate electrocuta sufletul. Însă nu îți poate accidenta fatal ființa.

*

Zic să fac o ședință, azi, eu, cu mine. Să îi las pe ceilalți deoparte, să stau așa, să mă gândesc și eu la mine, la problemele mele, doar la ale mele.
După trei secunde de liniște, suptă de vidul din propria-mi viață, am declarat ședința închisă.
M-am întors la ale lor. Mă așteptau la ușă.

*

Mi-e dor să iubesc un bărbat. Mi-e groaazăăă să-l întâlnesc.

*

Am fost întotdeauna rezervă.

De aici mi se trage:

Nu știu mersul piticului, căci târâșul îmi face greață. Mă entuziasmează doar pasul ștrengarului, sau alergatul cu genunchii la piept suflet – probe pe cale de dispariție.

Nu sar pe trambulină să mă bag în ochi – dar stau cuminte în fața ei, cu brațele deschise, ca să nu aterizeze ceilalți în cap.

N-arunc cu greutăți, din principiu.

Uneori trebuie să trec printre pericole – ca biscuitele în dungă, să sar peste capră – în loc s-o lămuresc, să fac demonstrații pe bârna din ochii mei…

Nu sunt bună la paralele și nu-mi iese statul în cumpănă.

Iau startul prea târziu și ajung la finish prea devreme.

Detest coarda, mai bine sar la groapă.

*

Fac pod – nu din picioare, ci din inimă.

Și… nu-mi pun niciodată mască la ora de scrimă.

…Mă întreb ce gândiți voi.

Voi. Când mă citiți.

Voi…cei care mă citiți dar nu scrieți niciodată la comentarii.

Eu vă pup (că-s pupătoare de felul meu), și sper că sunteți bine. 🙂

Deci prima dată a murit laptopul de pe care se fac proiecțiile.
Iar Adrian, o minune de om, a fugit până acasă și înapoi, pentru a schimba computerul. S-a întors la fix.

În mijlocul spectacolului (spectacolelor!), a făcut ceva puf! la RENEL și am rămas cu jumătate de reflectoare și cu sunet zero.

Iar Dani, altă minune de om, a început să facă ture între școală și pupitrul de lumini, pentru a rezolva problema.

Ca să fie totul beton, e spectacolul în care actorii au intrări din foaier. Așa că, săracii, în loc de concentrare, au asistat la toată frăsuiala. Minunații de ei au intrat în scenă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Așadar.

Astă seară am spus te iubesc de multe ori. Am pupat creștete și frunți.

Eroii mei:
Adrian, arhitectul care face mapping și proiecție;
Dani, inginerul care face luminile (buni sunt inginerii la casele de artiști!!!);
Copiii, de minunați ce sunt ei, că i-au rupt (iar!!) pe spectatori;
Spectatorii, pentru că s-au făcut că nu îl văd pe Dani, când se furișa pe sub rampă, să umble la tablou;
Și, evident, pompierul Alex și pompierul Chiriac… În afara programului de lucru, prezenți în sala de spectacol. 🙂

Eroii mei.
Doamne, cât de mult iubesc eu oamenii-oameni!

…Zile de foc. Aşa e din octombrie, încoace. Azi, mâine şi poimâine, zile de foc. Pe repeat.

Mă întreabă o dragă din facultate:
– Ai? Mâine aveţi conferinţă de presă, de-abia aştept să văd în ce te îmbraci.
S-a obişnuit să mă vadă fetiţă, la evenimente. Nu hip-hopper. Fetiţă. Amfitrion.

– Mâine o să car decor, împreună cu ai mei. Deci pantaloni de traforaj, iubita.

Încă nu mă comport ca un director. N-am timp. Plus că nu dau doi bani pe funcţii.

Am o echipă. Suntem o familie. …Şi azi, şi mâine, şi poimâine. Pe repeat.

Suflete.

ȘI

Unitate de măsură.

În afară, urs. Pe dinăuntru, un băieţel afectivo-dependent.
Are un fel special de a mă aprecia. Dându-mi în cap. Cu simpatie.
– Ai văzut, doam-năăă, că ţi-au pus ăştia balustradă?
– Daaa, mulţumesc!! (de parcă mi-au pus-o la casa proprie). Dar trebuie şi covor antiderapant, că pe rampa aia îţi frângi gâtul…
– Deja începi să mă enervezi!!!!!!!

Urlă. Iar eu tac, privindu-l cu lasere. Şi mă ascund să plâng,  mama ei de viaţă!

*
M-am întâlnit cu o cunoscută actriţă.
– Eşti tristă, Nona.
– Da.
– Trebuie să înveţi să te detaşezi.
– Eu cred în respect, doamnă. Dacă oamenii ar şti să respecte, n-aş avea nevoie de nimic. M-ar încărca, nu m-ar copleşi.
– Da, Nona. Şi eu cred în respect, şi eu sunt ca tine. Ai să vezi, când va trece timpul, vei învăţa să treci peste lucrurile rele, şi peste lipsa de respect a unora…
– Da… Cred. Voi învăţa tot eu să trec peste… Nu ei… Să fie amabili.

*
Avem o singură viaţă. Doar una. … Ca să trecem… peste.

Am șters acest articol. Pentru că am lovit.

Frustrările – atunci când cei dragi ție sunt jigniți de alții- te orbesc.

Și dai cu sete, uitând că rostul tău este să încurajezi binele.

Să ștergi lacrimi, nu să le provoci.

“Într-un oraș obscur de pe Terra, câțiva oameni suferinzi, cu grav handicap locomotor, paralizați, cu dizenterie cronică sau incontinență urinară, au avut parte de o minune în noaptea de Crăciun: Dumnezeu le-a redat sănătatea!”

Dragi prieteni,

Poza de mai sus NU reprezintă – așa cum orice creștin de bun simț ar dori să creadă –   o horă a bucuriei ca urmare a înfăpuirii unei minuni.

Nu. Nici vorbă.

Este vorba despre o nuntă organizată de extratereștri.
La ei acasă.
Pe Imbecilia. …O planetă obscură, în care civilizația a ajuns doar ca să aibă de unde fugi înapoi înspăimântată.

*
Ieri, azi, mâine, prin casele oamenilor ( sau în spitale) frați, surori, părinți, copii… au fost / sunt / vor fi bolnavi.
Imobilizați.
Îmbrăcați în pamperși.
Mai ales bătrânii neputincioși…
În casele acelea este tristețe…

Așa.

Iar
alții
fac
dintr-un
obiect
rușinos
care simbolizează suferința
prilej
de
glumă
proastă…

*
Bunul simț Greața mă obligă să transmit și eu, cu ocazia prilejului festiv, un cordial:

…Gutu-vă-n tag de planetari!