Răspund aici mesajelor voastre de ieri.
Aiurea sau nu, azi n-am avut net la şcoală, căci s-a luat curentul, cu tot cu apa de la robineţi şi de la veceuri, imaginaţi-vă ce haos…
Să vă spun ceva: la început, jurnalul acesta era o pânză pe care eu stropeam culori fluorescente, iar uneori, noroiul cu care mă mânjeam involuntar.
Din februarie, încet şi sigur, jurnalul a devenit un forum de discuţii, am mai spus-o, un foc de tabără, lângă care se adunau oamenii ca mine. Oameni cu istorie de lacrimi. Oameni care au fost muşcaţi de rău sau de doliu. Inteligenţi, cu ochi care văd, nu care privesc.
M-am ferit, nu ştiu cum, şi m-aţi ferit şi voi, cu ţinuta voastră, de mizeriile pe care le putem vedea la comentarii, în alte părţi.
Loazele s-au ţinut deoparte. Din păcate, încă nu scriu alţi oameni ca noi, aici. Îi înţeleg, căci ştiu ce simt ei.
Jurnalul ăsta a devenit o comunitate în care vin cei cu dureri, pleacă, apoi vin alţii. Dar mereu vin alţii. La fel de extraordinari.
Nu ştiu ce simţiţi voi când mă citiţi, sunt prea plină de ceea ce simt eu. Însă când eu vă citesc pe voi, aici, la comentarii, sau pe blogurile voastre, rămân smirna, cuminte, redusă la tăcere de admiraţie.
Nu mă mai calmez/hrănesc de multă vreme cu ceea ce scriu eu, ci cu felul în care reuşesc uneori să vă fac pe voi să vă simţiţi.
Nu spuneam că am structură de forumistă?
Aş vrea să am energie, acum. N-am.
O să-mi revin.
Aş vrea să ştiţi, şi să mă credeţi, că în toată viaţa mea n-am fost atât de copleşită şi de onorată că am întâlnit un OM ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
(…)
… Da, mă refer aici la VOI.
*
Nu ştiu cât pot să îi învăţ eu pe alţii ce e bine.
Ştiu, doar, că lecţia adevărată de omenie se află, nu în articolele mele, ci la comentarii.
Da. Eu vă mulţumesc. Şi da, e patetic şi lame ce scriu. 😉
*
P.S. Dragoş, ne-dragule, rămâi la site-urile cu masaje erotice. Aici nu te vei regăsi decât în mesaje eroice cu finalizare pamflet.
