Archive for the ‘Retorice’ Category


Am citit pe net că această ființă cu ochi loviți de nulitate, pe numele scurt și la obiect – Cuc,  a înfăptuit o deplasare cu trenul până la Constanta, pentru a verifica daca cfr ul e in ordine. Nu, nu e in ordine.

Însa, într-un deloc surprinzator salt în timp, subordonații in charge și-au amintit de “vizitele prețioase”, alea care dădeau mult pe hectarul gol.
Drept urmare au fost curățate pe deplin șest wc-urile împuțite iar bietulului tren i-au fost date bice, de-a ignorat șinele dilatate si a ajuns in gara cu 5 minute mai devreme.

Babanul ministru a fost, deci, mulțumit, cfr-ul e pe drumul cel drept.
…Spre cimitir, aș adauga, în timp ce mintea mea l-ar invita pe Cuc la o rută mai lungă, recte în trenul bucuresti-tg-jiu, la clasa întâi.
Acolo:
– unde-ți ții trolerul lângă scaun, că nu-i spațiu sus;
–  preferi să riști să-ți îmbolnăvești rinichii – ca orice vizita la wc te expune ȘI la icter mecanic;
– pleci de paște din București pentru a fi sigur că ajungi în Tg-Jiu la timp pentru a ura celor dragi crăciunfericit.

p.s. muie psd, sunt în gară, cu cinci minute mai devreme decât întârzierea care mă așteaptă.

Acum două zile.
Văd o foaie a4, plină ochi de text, lipită pe intrarea de la bloc.
Un fel de scrisoare lungă, cu pasaje roșii pe alocuri, font italic, chestii.
RADET transmitea bucureștenilor un mesaj scris uman, frumos, în care își cerea scuze pentru desele defecțiuni din trecut, justifica (tot uman) cu o mână pe inimă faptul că instalațiile au 50 de ani vechime…
Părea, așa, un fel de angajament…
Am scăpat un “wow”, iar la privirea întrebătoare a administratorului, am adăugat, sensibilizată, “uite, tati, ce frumos din partea lor, bravo”.
*
Azi.
A dispărut hârtia aia mare.
Pe intrarea de la bloc e lipită o fițuică cu mesajul cel de veci, sec, gen s-a spart ceva în cartier și vă intrerupem apa douășpatru de ore, punct.

©Court Métrage

“Țațo! Trece mortu’!” (Ah, “Gaițele”, o ascultam la infinit, pe vinil.)
Replica aceasta reprezintă chintesența curiozității morbide cu care am putea să ne înscriem, lejer, ca popor, în cartea recordurilor, iar tu uită-te-n ochii mei, dacă ai de gând să mă contrazici, și spune-mi că pe tine înmormântările te lasă rece.

*

Alaltăieri mă rotisam pe bloc, la plajă, când am auzit fanfara.
Mergeau cu mortul la groapă, dumnezeu să-l ierte, cine-o fi, și alămurile intonau pe repeat good bye my love good bye plus cântecul ăla că-mi scapă acum dar am reținut refrenul, te-așteept să viii
Hait. “Te-aștept să vii”??? … La înmormântare? Cine așteaptă, pe cine? Mortul, pe ăl viu, sau viul – învierea mortului?

*
Pfft.
Ce cald e.
Nu-i vreme de înmormântări, că prea dogorește, și-n negru te încingi ca dracu.

*

Chiar.
De ceva timp nu mai vedem defilări cu morții pe stradă.
Legi noi.
Ca întristat -nu mai ai voie să păstrezi tradiția aia cu statul în casă trei zile, cu drumul până la cimitir în semn de respect, ultimul drum, cu alai, muzici, cu rude care suspină-n batistă și cutre care bârfesc îndoliata adunare și pomana de după…
Ca spectator – nu te mai uiți de după perdele, ros de curiozitatea aia ciudată îmbinată cu o frică învelită-n foi de întrebări și compasiuni retorice, cine-o fi? / o fi tânăr?  / femeie? bărbat? / o să ajung și io cu mâinile pe piept? / doamne ferește-mă, las’ că mai am până atunci!

S-au schimbat timpurile.

Mori, te duc ăia aproape pe furiș într-o capelă a nimănui și-a tuturora, unde rudele priveghează sau te-ncuie și pleacă acasă să se culce iar tu te-nvârți, ca spirit, haotic, pe tavan, că nu recunoști lustra…
Și mă abțin să vorbesc despre popii care recită slujbele pe repede-nainte, de parcă… mna…

Mna… Da’ și pe bloc e cald al dracului, nu mai e nici clima cum era odată temperată.
Ăia trec cu mortul pe stradă și eu sunt îmbrăcată numai în slipișori, îmi trăsei tricoul pe mine a respect dar mă scăpă un mic snort de râs, cine te vede de jos, madam, că ești la etajul patru, lată, pe prosop? Spiritul?

Ete – filosofam eu ușor insolată, văzând deja puncticele albe – azi, aci, la Tg-Jiu, e foarte posibil ca eu să fi prins ultima defilare cu mortul, spre cimitir, și mă simt, așa, nostalgică, parcă a mai decedat ceva din tinerețea mea, eh, pe vremuri înmormântările erau event-uri, ca nunțile, ce mai râdeam noi la priveghiuri…
Și parcă-parcă aș fi stors și-o lacrimă, dar unde-i deshidratare nu e loc de întristare, bocet și suspin, mai bine plec acasă înainte de a ajunge la urgențe prăjită cu bășicuțe, filosofia nu ține loc de unguent, așa că grăbește finalul, nebuno.

*

Final.

Mesaj à la Ștèfan care ne-a fost baci:

“Țațo! Trece mortu’!”, va fi, pentru copiii copiilor noștri, doar o replică dintr-o piesă pe care n-o va mai asculta nimeni pe vinil – căci și vinilul, și alaiul care însoțea, în semn de respect, defunctul, pe ultimul drum, vor sucomba legal, transformându-se în povești vechi și prăfuite care parcă nici n-au existat.
Poate că și fanfara va fi tot istorie, atunci.
Plaja pe bloc, clar, da.

Circulă pe facebook o poză plină de litere.
Te uiți la ea și, zice-se, primele trei cuvinte pe care le deslușești din maldăr, reprezintă ceea ce vrei tu în viață.

Îți sare-n ochi destinul -gen.
Ete scârț.

Ce mi-a sărit mie-n ochi, să mor de râs?

Well…
Ta-na-naaam…

LOVE PULA FREEDOM.

Corect. Cu virgule atent puse, iată două fraze cheie.

Daca joculețul m-ar fi pus să deslușesc, nu trei, ci patru cuvinte – pun pariu că ultimul tot pula ar fi fost, ca să se-ncheie fraza,  love pula freedom pula.

Ia, vouă ce vă sare-n pupilă?


Scuze.

cam aşa

on May 23, 2012 in Retorice 7 Comments »

planeta

on May 12, 2012 in Retorice 3 Comments »

Trăim pe Planeta Albastră.
Cea plină de aer, apă, verdeaţă, vieţuitoare mari şi mici.
Unde este şi întristare, şi suspin.

Planeta Albastră.
Care pare nesfârşită pentru noi, muşti de-o zi

Uite cât e de mică Planeta cea Vie, şi cât sunt de mari planetele cele moarte.

Aşa-i şi cu oamenii, cu bunii şi cu răii.
Înţelegeţi voi ce vreau să spun.

Click pe poză: