Senzația aia că inima nu e organ, ci un burete din care picură sânge, ca plumbul topit, peste sufletul care se zbate de durere, răstignit între coaste; nodul ăla în gât, de-ți vine să-ți aplici o lovitură de karate peste jugulară, să crăpi instant; toți dumnezeii sub formă de înjurături sofisticate, doare, frate, căt de mult te poate durea cineva, de nu se mai termină?; meschinăria orgoliului care s-a umflat și el și boscorodește afurisenii, chemând în ajutor legea compensației prin: ah, ființă netrebnică, de ce mă chinui atât, nu te-o ajunge și pe tine dorul, să simți ce simt eu, acum?
Și vine o zi.
Rănile alea s-au vindecat. Cicatricile nu se mai văd, că s-au brăzdat, între timp, alte șanțuri, peste ele.
Deci vine ziua aia în care afli că omul care te-a înfipt într-o țepușă și te-a rotisat, de vie, la proțap, e îndrăgostit de altcineva care-i dă chin și rotisare pe viu.
Și ziua aia a venit, căci ziua aia vine, întotdeauna. Ziua aia pe care o chema atât de mult suferința ta bolnavă.
Ei bine, ghici ce.
Închizi ochii și cauți, prin beciurile sufletului, să dai noroc c-un strop de satisfacție, la masa lui mi s-a făcut dreptate / toate se plătesc…
…Dar nu găsești decât o lădiță pe care scrie Shit happens, din care zboară, ca un porumbel, gândul tău, către el: Îmi doresc din suflet să fii bine.
