Jurnalul lui Manon.

Eu, în situația dată.
Chiar așa.

Să metaforizăm simplist, că avem mood-ul necesar + viață = zero.

Eu îți sunt oglindă. Care reflectă lumina.
Dacă înțelegi că e lumina ta și nu pui mâna la ochi jelindu-te că te orbesc…
…Mă transform în lupă.
Absorb razele și ard frumos, pe dinăuntru.

Încă sper să întâlnesc un bărbat care să-mi mute destinul pe linia a bună.

Să-mi fie oglindă.
Și lupă, după aceea.

…Și mai sper să nu pun mâna la ochi, jelind că mă orbește.

Nicoleta mă privește cu ochii ei mari, superbi, direct în ochi.
– Nona, eu știu cum ești și cum trăiești. Și eu sunt la fel. Dar vreau să-ți spun ceva. Prea le gândești. De aia nu ți se întâmplă. Ar trebui să fii și tu un pic mai ușuratică.  …Viața trece.
– Nicoleta, îți jur, aș vrea să fiu mai ușuratică. Dar nu pot.

Viața trece
– dar nu trebuie să treacă
oricum.

Are ochii înlăcrimați și corpul stă în poziția abandon.
Fantastic, cum devastează suferința.
Îți pune bătrânețe pe față.

Vocea îi e moale, în ton cu resemnarea.
– Nu știu ce să mai fac, Nona.
– Te doare. (Și când pronunț “doare” mă doare și pe mine, și mă mir. Credeam că sunt imună, deja.)
– Da, mă doare. Mă întinde ca pe elastic. Și tot el insistă să îi spun ce am în cap, în suflet, să ne lămurim. A milioana oară. M-a pustiit.
– Și ce-i răspunzi?
– Nu mai pot răspunde. Tac.
– Taci, că porți prea multe-n tine.

Ființa care stă în fața mea e bună, și frumoasă, și caldă, și îi pasă de toți și de toate.
Iar calmul ei celebru, făcut țăndări de relația imposibilă, pare priveghi.
– Ce să-i spun, Nona?
Mă uit în ochii ei, și simt cum, dinăuntru, mă sufocă un val de revoltăangoasăciudădureredor, pe care mi-l știam pitit în beci, de multe luni, sub lacăt.
Am ochii scânteietori, îi simt.
– Ce să-i spui? Nu știu. Știu doar ce aș fi răspuns eu, unuia, acum ceva timp… Voiam să-i scriu un bilet, dar am plecat, pur și simplu. Și-mi repet mie, frazele alea, când mă doare rău, de dor.
– Ce?
– “Mi-ai stins becul de atâtea ori, iresponsabilule, încât am făcut scurt-circuit. Și m-ai lăsat să bântui, la flacăra firavă a unei lumânări, printre resturi de sentimente. Tac, pentru că nu vreau să suflu.”
– Daa… Știi? Eu simt că acolo, undeva, în adânc, încă e iubire.
– Exact. De aia nu sufli. Ca să n-o stingi tu.

Deci maică precistă, grădina e mare.
Proastă piață la bărbați.
E prea mare desfacere la femei.

*

Final de conversație.

Ea:
– Da. Știu sigur că vreau să mă culc cu tine. Vrei?

El, pătruns de importanța momentului.
Își îndreaptă, statuar, spatele, să semene cu un trofeu.
Ridică nasul, fâlfâind din nară ca un steag.
Mijește ochii, enigmatic.
Și răspunde, cu vocea voalată, conspirativ și filosof:
– Nu se știe ce ne rezervă viitorul.

Mă întorc și îl privesc.
Vreau să-i spun și tac.

*

Bă dă-te dreq de bou.

Adicătelea viitorul e un fel de entitate care dă buzna peste tine.

Aha.
El dă buzna peste tine, nu mergi tu spre el.
Și după ce te prinde, te așază pe genunchi, ca moș crăciun, și îți spune,
ori
“Gogule, ți-am rezervat felia asta de curaj, înghite-o fără s-o mesteci, numără unu doi să-și facă efectul și pe urmă apucă-te și fă-i felu’ fetei”
ori
“Gogule, sorry, bă, ete, îți rezervasem o erecție, dar s-au dat toate pe sub mână…”

Gizăs. În loc să estimeze decolteul și să verifice dacă organul gândirii dă semne de umflare, Gogu așteaptă viitorul.

Pierdere de timp.

Mai bine-și dădea-n bobi. Sau trăgea o pasiență pe Solitaire, cinstit, via computer.
Cum ar veni, și-ar fi făcut el o rezervare la viitor, nu invers.

Da’ și fata, proastă.
Nu știe că atunci când femeia are coaie îl emasculează pe bărbat.
Că dacă ar fi știut, n-ar fi apelat la curajul lui cel lipsă, ci ar fi apăsat butonul de erou, ca-n bancul ăla celebru:
– Gogule, eu am așa, un zbucium, …o presimțire că tu o să-mi faci ceva.
– Stai liniștită, făh, că nu-ți fac treaba aia.
-Auzi Gogule? Mai bine fă-mi-o, ca să mă scapi de presimțire.

Semaforul clipeşte a liberă trecere, iar eu văd culoarea verde – albastră.
Am o secundă de surprindere, după care realizez de ce. Ochelarii de soare, pe care i-am primit ieri, au lentile galbene.
Uitasem că-i am cocoţaţi pe nas.
Prin lentilele ochelarilor soarele pare bun şi neagresiv, oamenii, primăvărateci, umbrele care-mi apasă pe suflet au căpătat formă de ghiocei.

*

Filtre.
Nu ştiu cum se vede prin filtrul roz, însă prin galben totul e cald şi prietenos.
Mă întreb de câte ori punem noi filtre, pentru a ne înţelege cu ceilalţi.
Şi, când ne despărţim de ei, ce culoare are filtrul prin care îi percepem. Violet? Gri petrol? Sau opac?

Am avut ieri un eveniment în şcoală, şi eu zâmbeam musafirilor.
Când s-a terminat, din sală a ieşit CTP-ul, cu privire îngândurată.
Acum vreo doi ani, când l-am oprit la intrare, zâmbind cu ochii cât farfuriile – mi-a zis: Ce vrei mă, copilule?
– Să vă spun bine aţi venit la Uşi Deschise şi să vă pun în piept insigna cu smiley pe care scrie “Prieten UNATC”.
Eram mândră de insigna aceea, fusese ideea mea.

Deci ieri, CTP-ul ieşea din sală cu privirea îngândurată, deşi purta ochelari de soare cu lentile galbene.
N-am gândit nimic. M-am dus direct la el şi i-am spus, zâmbind copilăreşte:
– Tati. Dă-mi mie ochelarii tăi.

O colegă privea scena de pe margine, şi mi-a mărturisit, după, că era curioasă să vadă sub ce motiv voi fi refuzată.

CTP-ul, serios, privind în gol prin filtrul galben, îmi zice:
– De ce?
Iar eu, doar suflet, fără gând:
– Pentru că sunt frumoşi.
I-a scos, s-a uitat la ei, şi mi i-a dat.
– Ia-i.
– Mulţumeeesc!!!
Şi l-am pupat pe obraz.
Şi am fugit să mă învârt printre oameni, privindu-i prin filtrul galben. Ce frumos!

*

Semaforul clipeşte a liberă trecere, iar eu văd culoarea verde – albastră.
Prin lentilele ochelarilor soarele pare bun şi neagresiv, oamenii, primăvărateci, umbrele care-mi apasă pe suflet au căpătat formă de ghiocei.
Şi am realizat că, de regulă, eu îi privesc pe oameni prin filtru galben.
În speranţa că dacă eu le percep lumina, o vor vedea şi ei pe-a mea.

De vreo două săptămâni nu am net acasă. Ixul cel roşu îmi arată că e o problemă cu cablul.
Provaidării au înregistrat sesizarea mea şi s-au culcat la loc.
Nu m-am înfuriat. Dă-l dracu de net.

Am citit o carte proaspăt apărută.
Despre un geniu incomod şi carismatic.
Despre bijuteriile pe care acesta le-a creat.

Steve Jobs.
A fost dovada vie a faptului că aproape tot ceea ce-ţi poţi imagina poate deveni real.

Cartea merită citită!

Sunt cam moale.
Astenie, anemie, imunitate minus infinit, un virus în computer, o bacterie cuibărită-n esofag, două umbre de bărbaţi ce-mi incă dor în suflet…

M-a luat primăvara pe nepregătite şi n-am utilaje pentru deszăpezirea rondului Plexul Solar.

Sunt cam moale, şi mă mişc în virtutea lui mă simt extraordinar, dar nu mă dau bătută. 😉

Oamenii sunt profi.
Iată videoclipul filmului.
În curând, şi trailerul (care pe mine m-a rupt, punct).