N-am mai plâns demult atât de mult.
De adânc.
De jale.
De cumplit.
De tot.
De toți.
De netoți.
De scârbă.
De revoltă.
…De inutil.
Archive for August, 2013
Tipul are nu știu câți ani, că nu l-am întrebat. Până-n treizeci.
Mă place.
Plăcutul ăla de admirație adevărată doi în unu cu respect inclus, care mă flatează.
Și mă face să mă simt bine.
Ne-agresată de priviri șobolănești.
Ne-insultată de fraze cu sensuri de ce ți-aș face.
Râde cu poftă când zic ceva comic, îmi sare în ajutor când pun mâna pe-un decor, îmi deschide portiera la mașină (da, fetele, am ajuns să ne mirăm de normal) și e tot timpul atent.
Zilele trecute eram în Centrul Vechi, aveau copiii spectacol.
Tipul ne ajută cu tot ceea ce-i nevoie.
E.
Și omul de la sunet pune muzică.
Boxele duduie.
Eu aveam o zi tristă.
Așa că am dansat puțin, ca să mai scutur din gânduri.
…Moment în care, privindu-mă cu aceeași admirație, tipul despre care povestesc scoate pe gură, textual:
Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt mai bătrân!
E cel mai frumos compliment care sună urât pe care l-am primit în ultimii trei ani.
I-am zâmbit și i-am răspuns:
– Îți mulțumesc. Mă onorezi.
*
Anul trecut am cunoscut un tip drăguț.
Mi-a spus, într-o zi:
– Arăți mișto. Ești piesă.
– Mulțumesc, în morții mă-tii.
Vine o zi când mă uit la mine și constat că puzzle-ul din care sunt făcută are aceleași culori spectaculoase, dar că piesele sunt aranjate alandala. Na poftim.
Și-n ziua aia, care n-are nimic special în afară de faptul că băltesc într-un fel de zen cu accente de zero- simt nevoia să mă proptesc pe o definiție care să mă re-aranjeze, dracu, cumva, în ochii mei, ca imagine de sine stătătoare.
Propoziția care mă definește, în această fază a vieții mele este:
Sunt o lupă singuratică.
Ad litteram.
***
…Tot în ziua aia, la căderea nopții, mă lovește întrebarea.
What fuckin next.
(sunet de toba mare în fundal, tarram tarrraram, chestii)
Lumee, luume!!!
Dacă n-ai ce face, seara, când se molcomește căldura, hai în centrul vechi, pe strada franceză, să te distrezi gratis.
Ete.
Joacă ai mei copii absolvenți master, și sunt foaaarte buni.
Spectacolul se numește Elixirul. Scenariu și regie, profu lor, Sandu Mihai Gruia.
Voi fi și eu prin zonă, ca orice mamă responsabilă. 😉
Programul, poză, că mi-e lene să-l scriu, pardon:
Deci vă aștept! 🙂
(tobe de final parraram, pam pam!)
Nu e normal. Vânzătorul s-a îndrăgostit lulea. De ochelarii mei de soare. I-ar cam vrea.
Lulea.
Mi-era și frică să mai calc în magazin să iau țigări; dacă mă întreabă iar unde-s ochelarii, iar eu, inimă slabă, o să-i cedez?
M-a pus dracu să-i scot de pe nas, într-o zi, ca să-i probeze, și după aia, din “doamne, ce frumos ești!” nu l-am mai scos preț de cât timp îmi număra el (fudul) restul.
E.
Și, de atunci, io cumpăr țigări iar el îmi cerșește, sistematic, ochelarii.
Nu vreau!
M-am milogit o lună-ntreagă de el să-mi dea șopârla. Avea o șopârlă pe tejghea, din aia moale de părea adevărată; cred că o pitulează sub raft, când vede că mă apropii de magazin, chitra.
Lasă că și eu îmi pun ochelarii la loc pe nas după ce dau colțul.
Dar orișicât, nu e normal.
Mie mi-a trecut de șopârlă, el ce așteaptă? Noaptea polară?
Elly (nu știu cine este Elly), a renunțat, zice, să fie o rotiță mică și neînsemnată într-un sistem defect.
Și-a dat demisia.
Și acum vrea să trăiască liberă, făcând ceea ce știe ea să facă mai bine.
O admir nespus.
Și îi doresc succes.
Las aici link-ul, poate că vreți să faceți cuiva drag un cadou care conține particule de suflet.
