Archive for September, 2013


E admitere (de vreo cinci zile-lumină, și mai avem încă pe-atât).
I-am adoptat pe toți.
Pe toți candidații.
Speriații ăștia mici și adorabili.

*

Dimineață.
Azi.
Pe la ora zece și ceva.
Ieșisem la băncuță, să fumez o țigară.
Băiețelul stătea acolo, răsfoind textele din repertoriu.
Îl întreb.
– Intri azi, mami?
– Da, de la ora douășpe.
– Spune-mi că nu-ți înveți textele acum.
– Nuuu… Mă uitam, doar, prin ele.

Mă așez.
Îmi aprind țigara.
– Știți ceva? Îmi zice el.
– Ce?
– Sunteți cea mai cool profă din UNATC.
– Nu sunt profă, dragule.

I-am zâmbit a mulțumesc.

Aveam ochelarii de soare pe nas.
Să nu mi se vadă ochii, azi.
Sunt umflați de plâns.

Uneori simt că nu mai pot să nimic.

…Și vine câte un om și îți spune că ești om.

Mi-a povestit întâmplarea o prietenă. Cu, evident, talent / accent / farmecu-i inconfundabil de actriță.

Într-o zi.
Niște țigani, la un restaurant bucureștean, ne-modest.
Se grăbeau, așa că l-au zorit pe chelner, politicoși:
Spune-i să nu durează mult. Spune-i să se face repede.

După masă, unul dintre ei se ridică de pe scaun, se duce la mașină, și revine, zicând:
– Pfuuu, bine că m-am întors
, că ham uitat cheia pe masă și p-ormă trebuia ca să mă întorc de la Slobozia.

***

Două zile au trecut de când mi-a povestit istoria prietena mea. Tot de atunci pufnesc în râs pe stradă, când îmi amintesc.
Mi se lățește, așa, gura, până la urechi.

…Crecă zice trecătorii care mă vede că-s nebună, mânca-ț-aș.


recitiri

on September 7, 2013 in Oglinda 1 Comment »

Mă iubesc.

Și mi-e dor să pot să scriu din nou AȘA.

Le mulțumesc celor care îmi citesc paginile mai vechi din jurnal; prin ei mă întorc și eu, din când în când, la mine.

deontologie

on September 7, 2013 in Oglinda 1 Comment »

Fac școala de șoferi.
Am început-o ca să conduc o mașină și o termin doar ca să o am făcută, să nu-l supăr pe tata.
Don’t ask.

E.
Fac școala de șoferi.
Și, pe măsură ce am început să prind șpilul, maneta, reflexele, volanul cu servo, m-am dumirit și cu instructorul.

Așa că, într-o zi, i-am spus:
– Dragule, când o să termin școala asta, amandoi o să fim profi. Tu m-ai învățat să conduc, iar eu te-am instruit în legătură cu felul în care trebuie să îl înveți pe un om să conducă.

Am luat cam multe decizii în ultimul timp.
Deciziile astea vin ca necazurile, tăvălug. Se agață de tine și se cer luate în brațe.
Și le iei.

A dracului povară.
Dar CE BINE E!!!

Bă.
Eu sunt săracă în bunuri materiale.
Am doar sufletul.
Un univers plin de universuri.
Sufletul ăsta, de defect ce e, a fost, de când mă știu, plasă de siguranță pentru alte suflete care cădeau de sus, ghemuite în propriile frici și dureri. Ghemuite ca puii de arici, cu țepi cu tot. Și cu boticul roz pitit sub armură.

Am un singur suflet.

Nu e de vânzare.

E doar strâns ghem, cu boticul pitit sub armură. Dar nu-i dau drumul să cadă în nicio plasă de siguranță.
Pentru că deciziile cele grele nu sunt pietre de moară la gât de sinucigaș, ci întoarcerea EU-lui la nava mamă.

Scrisori

on September 3, 2013 in Oglinda No Comments »

Buna Manon,

Ti-am mai scris eu, acum niste luni in urma. Paul ma numesc.

Citeam acum despre plansul tau, cu multimea lui de motive. Sper macar sa-ti fi fost eliberator. Plansul.

Si, citind am prins curaj sa-ti spun ceva ce as fi vrut sa-ti spun mai demult.

Tot despre un plans. Al meu. Plans pentru care tu esti principala vinovata… Glumesc, desigur !

Prin luna Iunie, am dat din intamplare de Jurnal, si l-am citit sper pe tot. Acum, daca stau si gandesc mai bine (de fapt simt asta, mai mult decat o stiu) cred ca Jurnalul a dat de mine. Intr-un moment in care aveam nevoie de el.

Pe masura ce-l citeam, tot ce am acumulat in ultimii ani – frustari, neimpliniri, bucurii de care n-am mai stiut sa ma bucur, si altele, toate adunate cu stiinta sau cu nestiinta – dintr-o data au inceput sa se desfaca, pe rand, pe indelete, cu fiecare poveste citita.

Eram acasa, din fericire singur, cand am terminat de citit. Cu nod in gat si gol in stomac, ma mai intorceam si-l rasfoiam. Cu regret ca n-ai mai scris demult in el, dar si cu bucurie ca am fost acolo, incercand sa pasesc pe urmele pasilor tai.  Mi-am exprimat bucuria asta, trimitandu-ti un mesaj atunci.

Si inca eram acolo, printre randuri, cand mi-ai raspuns. Chiar nu ma asteptam sa raspunzi, sau nu atat de repede. Si mai mult, mi-ai spus ca simt jurnalul viu. Asta chiar in momentele cand eu chiar simteam, ca-i viu si ca vreau sa-l imbratisez. Atunci, la cat sunt eu de mare, si-n fizic, si-n ani (ca am aproape 46), m-a pornit un plans navalnic. Un plans din ala cu taiat de respiratie, cu hohote, din care abia daca reusesti sa te opresti ca te cuprinde iar. Nu cred ca am plans vreodata cu plansul asta.

Sa nu crezi ca ceva din Jurnal m-a tulburat, chiar de sunt destule scrise acolo care pot s-o faca. Cred ca pur si simplu trebuia sa se intample, si atunci a fost momentul cel mai bun pentru asta. Nu stiu cat efect eliberator a avut plansul meu, dar a avut- asta mi-e limpede.

***
Bună, Paul,
Ţi-am așezat scrisoarea în jurnal.
Adică în sufletul meu, căci jurnalul sunt eu.
De ce?
Pentru că așa.
Tu ai găsit jurnalul ăsta, care te-a ajutat să îți eliberezi neliniștile, iar eu, la rândul meu, citesc și recitesc scrisoarea ta și mă ajută să trec prin momentele astea grele.
Cu drag,
Manon.
***
Dragă Geo,
Îți mulțumesc pentru că ești.
Pupici pe fruntea-ți.

Azieuacumtreianideatunci.

Văd gândurile oamenilor chiar dacă acestea stau pitite-n uterul subconștientului, nenăscute încă.

Simt inimile în care durerea e proprietar, nu chiriaș.

Mi-atârnă greu, de gât în jos, ca o talangă – impuritățile pe care le aspir din alții, iar sufletul mi-e copleșit de-atâtea închisori depozitate-n mine, ce nu-mi aparțin.

Ar fi bună o foarfecă, pentru a tăia lanțul slăbiciunilor.

E prea periculoasă marea de lacrimi, care te sufocă dintr-odată.

De ce se rătăcesc, comorile?

Și de ce uită dragii mei că eu pot să le mor oricând?