Mi-a povestit întâmplarea o prietenă. Cu, evident, talent / accent / farmecu-i inconfundabil de actriță.
Într-o zi.
Niște țigani, la un restaurant bucureștean, ne-modest.
Se grăbeau, așa că l-au zorit pe chelner, politicoși:
– Spune-i să nu durează mult. Spune-i să se face repede.
După masă, unul dintre ei se ridică de pe scaun, se duce la mașină, și revine, zicând:
– Pfuuu, bine că m-am întors, că ham uitat cheia pe masă și p-ormă trebuia ca să mă întorc de la Slobozia.
***
Două zile au trecut de când mi-a povestit istoria prietena mea. Tot de atunci pufnesc în râs pe stradă, când îmi amintesc.
Mi se lățește, așa, gura, până la urechi.
…Crecă zice trecătorii care mă vede că-s nebună, mânca-ț-aș.
Nu zice…ca stie ei ca esti :))))
Hai ca era sa pun mucii pe monitor, multumesc de zambet, s-a latit si pe fata mea 🙂