Jurnalul lui Manon.

 Dragi prieteni, scumpi colegi şi bă Costică,

Sunt vie, mişcătoare şi mişcată de întânirea cu medicul, de azi, care s-a desfăşurat pe coordonate care nu ţin de cotidian şi de ceea ce se întâmplă, ca regulă, când intri în cabinetul unui medic.

Mai întâi, paranteza de rigoare: M-am trezit cu buza umflată. La propriu. Azi dimineaţă. Aia de sus.
Aveam un botuţ de iepure şi, ca să îmi treacă frica (pentru că dacă urticaria îţi umflă gura, e o chestiune de timp până îţi jugulează glota) mi-am spus că mi-ar sta bine cu inserţie de colagen, numai dacă mi se înfige, strategic, încă o injecţie simetrică, în buza de jos. Astfel, guriţa mea de format sârmuliţă ar arăta ca cea a marinelei niţu.

Am înghiţit cu chiu, cu vai, pumnul de antibiotice şi m-am pregătit – în iminenţa şocului anafilactic provocat, la alegere, ori de urticarie, ori de medicamente – de vizita la medicul endocrinolog.

Am ajuns acolo şi m-am aşternut în aşteptare, cu o senzaţie de rău şi cu fluturi la inimă. Aştept de două luni această întâlnire, deci am stat cuminte încă o jumătate de ceas, de când trecuse ora programării. Respiram controlat, pentru a nu leşina, şi mă gândeam cu ruşine că o să cad lată la intrarea în cabinet, căci, cu siguranţă mă va răpune ceva acolo. Remarcam, privindu-mi niznai unghiile, că sunt într-o depresie profundă care-mi activează la momentul inoportun dorurile de cei morţi, acatistul spre titel şi fluturii de îndrăgostire, leşinaţi de aşteptări inutile.

Aşa am intrat în cabinetul doctoriţei. Şi de acolo începe neverosimilul.

După salutul regulamentar şi remarca în gând ce tânără e doctoriţa asta şi ce privire caldă are, am deschis gura: Doamna doctor, aştept să vă cunosc de două luni, dar azi, venind aici, am realizat că ar fi trebuit să mă programez, ori la psiholog, ori la alergolog, căci nu am energie să aflu că am tiroida defectă. Sunt complet deprimată şi mi s-a umflat buza de la alergie deci o să mor.

Din secunda în care am tăcut, această femeie necunoscută, care stă în consultaţii zilnic, de dimineaţa până seara, şi pe care nu ştiu dacă o s-o mai întâlnesc vreodată, mi-a adunat de pe jos, cu infinită grijă, toată energia mea depresivă şi a modificat-o, modelat-o până când am redevenit om, din epavă. Mi-e greu să vă descriu ce s-a întâmplat. E unic şi irepetabil. Am vorbit mult. Doctoriţa nota şi mă întreba, mi-a citit analizele, m-a consultat.
Dincolo de acest medic, un om, în fond, era energia. Pe care o simţeam şi când mă privea, tăcând, şi când mă palpa. Dincolo de persoană, era vibraţia, dincolo de mâini, căldura.
După ce a constatat că tiroida mea este ok, m-a întrebat despre alergie. Fiecare subiect era tratat cu delicateţe şi grijă maternă…

M-am simţit OM.

Azi am întâlnit o fiinţă empatică, fermecătoare, profesionistă, aşa cum nu credeam că există, doar speram în surdină…

…Corina Neamţu, medic român.

**
update 31 martie:
ce inseamna cand calci pe o oglinda si o spargi. Înseamnă că trebuie să aplici unguente şi să pansezi până nu sângerezi şi mori. Deci e de rău.

**
update 30 martie:
1. mitul mielului cum se mai numeste. Se numeşte Iepuraşul de Paşte.

2. lupa de citit in ochi. Un ochelarist care se priveşte în oglindă..

Mâine mă duc la doctor, să mă caute la tiroidă. M-am programat de vreo două luni, că altminteri m-aş furişa, niznai. Dacă îmi găseşte glanda defectă, doctorul o să-mi dea pastile ca să o aducă pe calea cea dreaptă. Ei, aici mi-e mie frică de mor, dacă mă cuminţesc de ajung ca ăia de care râd io, plictisitorii? Parcă mă văd, liniştită şi înţeleaptă, mişcându-mă-n relanti, de unde până acum eram un sfedeluş vibratil…doamne, feri!…

…Aş încerca o diversiune gen fugire peste graniţe, însă nu pot lăsa în ţară urticaria, singură, am şi eu un simţ de responsabilitate. Plus că noul tratament cu şaişpe anitibiotice simultan pentru ce-mi găsiră ăştia pitit în stomac, helicobacterul, cine îl face dacă eu nu mai sunt prin zonă?

Auzi, o fi vreun târg în care aş putea dona şi eu neşte afecţiuni cronice, dependenţa de fumat, amintirile horror cu titel, o scârbă de muiere care îmi infestează în fiecare zi mouse-ul sub pretextul curăţeniei şi vreo douăzeci de coafeze care mi-au marcat existenţa?

…Ete, că mi-adusei aminte…parcă mai spaimă mi-e de ciuful care-mi crescu iar în vârful capului, că trebuie să-l duc la tuns, decât de tiroidă, cu doctorul ei…A dracu femeie sucită!

**
update 29 martie:
patimile lui hristos in culise. …Pervers mic şi ateu, nu te satisface nimic…

Zăceam în staţie la 104, tremurând şi îmbrăcată, iar, de primăvară, când îmi dă un semn la cot Mihai, să mă uit. Prin faţa staţiei ieşise la promenadă centurista arsă-n cap.

Trei metri mai încolo opreşte un taxi.
Fetiţa ne fulgeră direct în pupilele dilatate curios, şi se îndreaptă spre maşina de taxi.
Acum e-acum, zice Mihai, să vedem dacă asta pe care-ai băgat-o-n blog e centuristă.
Mihai, dragule, zic eu, experta neantului, dacă stă prea mult de vorbă cu taximetristul, negociază, dacă întreabă ceva el fugitivo şi urcă, m-am înşelat.

Femeia stă la taxi, nici prea mult, nici prea puţin, insă urcă în maşină şi pleacă. Noi, bumbeni, fără răspuns.

Ne întoarcem la dârdâială şi aşteptăm autobuzul. După vreo două ore de tremurat ca frunza, ne uităm la ceas: trecuseră 7 minute.
Moment în care taxi-ul parchează în faţa staţiei şi din el coboară…centurista. O răscolim cu privirile, mai ales pe la gură, să vedem semnele clare ale dispariţiei rujului primordial, şi pe urmă ne imaginăm cum se duce ăla acasă, la nevastă, bea o ţuică şi se culcă departe de camera în care biata consoartă leagănă copiii plini de colici…

E frig afară. Iar pe Mihai Bravu s-au deşteptat centuristele, semn că unor ciuperci li se activează scurtul, la rece.

Urmăresc, cu vipera pe limbă, un reportaj la televizor, care se numeşte, mai mult decăt sugestiv: Eiffel, turnul românesc în capitala Franţei. Înţeleg pe parcurs că un inginer romăn a făcut câteva chestii pe acolo şi se mai spune ceva de forma piuliţelor şi a şuruburilor.

…Deci şi Turnul Eiffel e al nostru.
Slab.

Eu vreau piramidele şi am convingerea fermă că trebuie să fi existat vreun trac beat care să fi murit sub un bloc de piatră de pe acolo, lucru care ne-ar legitimiza definitiv butada: ce-i al meu, e al meu, ce-i al tău – e tot al meu.

E o emisiune la televizor în care ţi se schimbă faţa, ţi se aspiră slana şi se pun silicoane sub fleici. Frumuseţe pe muchie de cuţit se numeşte şi am să vă redau şocul meu, alături de clopoţeii de alarmă… 

Cazul x. O familie de amărăşteni. Asortaţi la înfăţişare, cu venituri spre zero.
Nevasta a fost intervievată pentru emisiune iar argumentul ei suprem pentru ajustare a fost acesta: le e ruşine copiilor cu mine.
Femeia are riduri, faţa căzută, toţi dinţii lipsă, buzele lipite direct de gingii, nas acvilin îndreptat periculos spre gură. Vârsta pare matusalemică.
Cazul a fost acceptat. 

Am stat lipită de televizor, să văd şi eu schimbarea finală, după toate operaţiile de ajustare. …Căci credeam că e vorba de ajustare.

Am remarcat că, la apariţia femeii transformate, şocul meu a fost la fel de mare ca cel al familiei acesteia. În faţa noastră era, machiată profesionist şi coafată, o altă femeie. …Nu avea nicio legătură cu cea dinainte, şi când spun asta, mă refer nu la perioada ultimă din viaţa ei, ci la pozele de acum 5 ani. Nasul a fost tăiat şi cârnuit, ridurile au fost întinse, gura avea placă şi sus, şi jos, pomeţii, implant, buzele au fost redesenate iar sprâncenele, răscroite. Mai nasoală decât înainte, dar pe coordonate scary.
Membrilor familiei, filmaţi în gros plan, le-a ieşit de pe buze, speriat unanim: Nu seamănă deloc cu mama noastră! 
Femeia nu mai avea nicio legătură cu ceea ce fusese odinioară, dar nu se mai asorta nici cu familia ei…

…Aş dori să punctez, dezamăgită profund de această goană după senzaţional, că medicul estetician nu trebuie să devină demiurgul care, peste noapte, făureşte o altă fiinţă căci, schimbând forma până când aceasta nu mai are legătură cu originalul, alterezi fondul persoanei în cauză la modul distructiv.

Timp de două săptămâni, membrii femeii modificate la modul drastic vor sta cuminţi în admiraţie pentru necunoscuta din casă, la fel şi vecinii care vor trece în vizită, ca la muzeu. Femeia va mai pluti o perioadă pe covorul imaginar, roşu.
După care, modul de viaţă cotidian  al acelor oameni le va da lovitura, din nou, căci acest experiment îmi întăreşte convingerea următoare: când, ca femeie, ajungi să nu ai absolut nicio grijă de înfăţişarea ta, e semn că tu însăţi trebuie să umbli la cauză, nu la efect.

Aş încerca o mică bucurie, pentru că afară e primăvară, însă la norocul meu, dacă-mi dau drumul la gură, poate ninge iar la noapte… Mai aştept câteva zile, pitind sentimentul, să nu-l consum.

Azi am făcut o plimbare per pedes, cu ochii la lume. Terasele, pline ochi de tineri blazaţi. Maşini mai puţine.
Aţi mers vreodată pe jos, de la Muncii la Piaţa Alba Iulia? Aţi văzut băncile alea noi (nu bcr-ul, ci alea de şezut pe ele) şi noile coşuri de gunoi? Vă rog să remarcaţi din ce lemn  nemaipomenit de minunat sunt confecţionate. Nu e plastic (l-aş încerca în dinţi, dar mă duc ăştia la secţie), pare mahon. Arivederci, băncuţa cu scândurica aia veche care îţi lăsa ţepuşe în pantalon şi era dată cu vopsea verde…
Coşurile de gunoi, la fel: sunt înconjurate de stinghii din acelaşi material…Şi lucrătura fierului…Parcă sunt la un salon de mobilă…
Frumoase bănci. Însă nu prea stă lumea pe ele, căci sunt pline de urme de tălpi şi cufurei de porumbel…
Le-au proptit acolo, nu le mai curăţă nimeni. Însă le plătim noi, din taxe.
Dac-ar fi să-mi dau cu presupusu’, aş zice că o bancă de asta costă mai mult decât toată mobila pe care o am eu în casă…Suntem în criză, ne-or fi sponsorizat nişte străini pentru amenajare? S-o fi gândit primăria că aşa se va justifica sacrificarea ultimelor fire de iarbă de pe lângă bulevard?
…Dar cui îi pasă de iarbă?

A venit sezonul cel nou, deci măturătorilor li s-a dat găleata-n mână, la vopsit -cu bidineaua- pomii.
Nu se mai foloseşte var, trăim în secolul vitezei şi am uitat că aspectul estetic al scoarţei vopsite cu alb era, pe vremuri, secundar. Pomii se vopseau, primăvara, cu var, pentru a se combate dăunătorii.
…Azi se foloseşte lavabilă, că ţine mai mult.
…Cui îi pasă de pomi?

Se spoiesc, în sfânta tradiţie, şi bordurile. Ca să se facă economie, se vopseşte astfel: una, da, patru -ioc. …Restul de material lavabil presupun că ajunge în casele lucrătorilor, pentru împrospătarea sezonieră a tencuielii.
Ei, dar cu bordurile e altă istorie. Prima dată, au fost scoase bordurile cele vechi, alea trainice, şi le-au înlocuit cu astea de unică folosinţă, inventate de videanu, care se perimează sub ochii noştri ca miezul de pâine picurat de ţuţuroi.
De ce or vopsi ei bordurile cu var, ca să nu mai parchezi pe trotuar, sau ca să aibă ce stropi maşinile când se înfundă canalizarea de la ploile/ninsorile care ne prind veşnic nepregătiţi?
Cum? Pentru estetic? Da, are sens. Cei trei oameni care sunt pedestraşi, ca şi mine, au ce admira, căci ne-am obişnuit să mergem cu capul în pământ.
…Şi, oricum, cui îi pasă de anotimpuri, că se încaieră între ele?

Uite că, pe măsură de înaintez spre Obor nu mai văd bănci scumpe, ci doar, din loc în loc, rămăşiţele acelora care purtau culoarea verde. Pe una dintre ele, rămasă ştirbă de trei scânduri, stă un cuplu. În timp ce îl depăşesc, aud:
Nu mai ţipa la mine!
Ţip, zice fata, pentru că mă provoci…
Dar nu poţi ţipa mai încet?

…Chiar aşa, cui îi pasă de celălalt?
…
Mă întreb de ce se spune că omul este fiinţă superioară. …Superioară, cui?
Noi, oamenii, suntem ca viruşii. Punem stăpânire pe un loc, îi consumăm resursele şi după ce îl pustiim, ne extindem.
Sufocăm, nimicim.
Halim tot şi eliberăm toxine.

…Dar vopsim gardul, pe dinafară.

Zi-mi şi mie de ce rasa umană este superioară, în condiţiile în care nu facem nimic altceva decât să luptăm pentru a-i da lovitura de graţie mamei Terra…
Dar înainte de asta, trage în piept o gură de aer poluat şi spune-mi: când ai văzut ultima dată o rândunică?

**
update 26 martie:
formular tipizat acatiste. Am scris şi eu despre această nouă găselniţă a popilor, deci există. În viitorul apropiat, el va putea fi completat online. Însă rămâne aceeaşi întrebare: andrisantul, aka Dumnezeu, ce zice de idee? Întrebaţi-l asta, la secţiunea Comentarii.
…Sau rugaţi-vă direct, gratis.