Voiam să scriu, azi, despre vara de afară, care miroase a primăvară. Şi mi-am propus să o fac mai spre seară, când termină hulubii ăştia de la geam ritualul de împerechere. Şi voiam să vorbesc despre memoria olfactivă…
Dar nu pot, căci senzaţiile mi-au fost alterate semnificativ, între timp.
Mă îndreptam spre toaletă, să spăl linguriţa pentru iaurtul cel zilnic.
Când intru, în faţa ochilor mi se înfăţişează o privelişte de coşmar. Femeia de serviciu golise toate coşuleţele de pe lîngă WC-uri, pe jos, şi acum păstorea, direcţionând cu mătura, toate hârtiuţele igienice şi tamponelele încărcate cu fluide sau excreţii corporale, lângă chiuvete. Toată istoria din ultimele zile era depusă, în faţa ficatului meu, pe podea, la vedere.
– Ce faci, femeie, vrei să ne omori? Cum goleşti infecţia asta pe jos, n-o poţi pune într-un sac, direct?
– Lasă, dragă, că nu moare nimeni.
-Nu moare, că mai întâi trebuie să se îmbolnăvească, iar tu văd că dai o mătură de ajutor. Dacă mai faci tâmpenia asta, jur că te pârăsc!
Şi plec, spume de nervi pe tâmpita asta, care-şi imaginează că igiena ţine doar de trasul apei la closet.
Vedeţi? Aşa se stâng, uneori, gunoaiele. …Între ele.
