Unii oameni nu-ţi pot fi prieteni, pentru că ţi se aşază în suflet ca membri de familie. Deci, Iulia nu îmi este prietenă.
Este cea mai frumoasă şi cea mai originală femeie din câte am cunoscut. Înaltă, cu cel mai plat abdomen, cele mai jenniferlopezice fese şi cea mai armonioasă fizionomie. O femeie cum numai în Moldova se mai fabrică, ce taie respiraţia prin simpla ei apariţie.
Am cunoscut-o pe vremea când amândouă aveam speranţe de adunat, chirie de plătit şi tot timpul din lume.
Ea arăta ca o vedetă de cinema, iar eu ca o gospodină, cu turul atârnând la pantalonii de trening.
Urma să se mute cu chirie în garsoniera matracucii care mă evacuase, iar eu tocmai mă mutasem într-o altă garsonieră, mai ieftină şi mai arătoasă, pe acelaşi palier.
Pentru că m-a lasat dumnezeu vacă, tot eu, evacuata, am vopsit uşile vechiului domiciliu, înlesnindu-i serpenticei gazde calea spre a mai suge un biet chiriaş de mulţi bani. Ba, mai mult, am şi făcut pe clovnul la întâlnirea de afaceri, organizată la drum de seară, între hoaşcă şi virtuala nouă chiriaşă.
Iulia m-a plăcut instantaneu, iar mai târziu mi-a mărturisit că felul meu de a fi, telefonul din perete marca Sony şi ventilatorul de baie (ale mele, nu apucasem să le recuperez) au hotărât-o să accepte şi chiria uriaşă şi tirania monstrului colector.
…Şi, astfel, într-o zi, m-am trezit cu ea la uşă. (Eram, la vremea aceea, o scoarţă blazată, fără dorinţă de socializare, terminasem facultatea cu zece şi eram aşezată călduţ într-un teatru.)
Dialogul nostru a fost acesta:
– Mi-aş dori să fim prietene, mi-ai plăcut de când te-am cunoscut.
– Eu nu vreau prieteni, nu înţeleg ce vrei… Îmi pari, sincer vorbind, mincinoasă şi curvă.
– M-am îndrăgostit de tine.
– Şi ce vrei, să te fut?
…Acum râdem de felul în care, eu, cap pătrat cu aromă de provincie, am luat cuvintele Iuliei mot a mot.
…După aceea am devenit familie, şi nu am avut taine una faţă de cealaltă. Se întâlniseră două suflete bune, cu feluri de viaţă diametral opuse. Iulia voia să colinde, seara, eu aş fi preferat să fac o tocăniţă, ea făcea victime printre bărbaţi, eu suspinam după o familie, ea voia să se distreze, eu o mustram ca mamaia. …Până când am înviat şi am văzut că viaţa se întinde şi în afara garsonierei.
Am luat, una de la cealaltă, ce e bun. Eu am ajutat-o să-şi facă ordine în felul în care simte (M-ai nenorocit, Manon, îmi spunea mai târziu, îmi era bine, aşa, fluture, m-ai făcut să mă conştientizez şi să îmi pese de bărbat) ea m-a ajutat să redevin cea care am fost: o femeie care pune preţ pe imaginea ei.
A crescut lângă mine, iar eu m-am transformat, alături de ea.
Ne-am certat, ne-am urât, ne-am împăcat, ne-am sfătuit, ne-am luat pauze.
Eu i-am insuflat principii cu forţa, ea m-a obligat tacit să dăruiesc lumină celor din jurul meu.
Iulia m-a învăţat să zâmbesc, fără să o spună. Ea este un autentic personaj cehovian, care debordează de veselie în afară, iar pe dinăuntru are tainice dureri.
De la ea am prins şpilul (pe care l-am folosit prea târziu) cu „Bărbaţii sunt sătui de drame, dacă ai ceva pe suflet, pune-ţi oful în cheie satirică. Dacă eşti frustrată şi vrei să ataci, nu folosi lacrima, ci ironia.” …Ea m-a dezbărat de patetismul infinit, eu i-am deschis inima spre sensibilizare.
Iulia mă strigă Manon. Aşa îmi spunea doar mama.
Acum mulţi ani, la ceas târziu de seară, sorbeam cafeaua în corpurile pline de tinereţe, şi am marcat momentul acela pe viaţă când un singur gând ne-a traversat simultan: „Să nu uităm niciodată cât de bine ne este acum!” …N-am mai trăit, de atunci, niciodată, acea senzaţie de fericire, care te face să crezi că viitorul tău va fi excepţional.
…Câtva timp mai târziu, a început să ne trăiască viaţa pe noi, nu noi pe ea. Legate printr-un cordon ombilical peren, experienţele noastre sentimentale erau, într-o anumită proporţie, trase la indigo. Bărbaţii noştri erau la fel. N-am să înţeleg niciodată cum se potrivea ca amândouă să fim distruse simultan de câte-un rac metafizic, sau să ne zbatem, în aceeaşi perioadă, într-o relaţie cu nemernicul curvar şi însurat.
Râdeam, cu Iulia, până când simţeam că trebuie să mergem la baie. Încercam să ne potolim, după care pufneam, mai năvalnic, din ce în ce mai rău. Nu am mai râs cu nimeni, niciodată, aşa de mult.
Ne citeam gândurile, iar dacă mergeam undeva, comunicam din priviri.
O dată, împărtăşeam impresii şi îi spun:
– De ce nu putem avea relaţii la fel cu bărbaţii noştri? Să vorbim aceeaşi limbă, să râdem în hohote…Să-mi bag picioarele, Iulia, regret că nu m-am născut lesbiană. M-ai fi iubit?
– Te-aş fi iubit, da. Îţi dai seama ce pereche am fi făcut…
-Mda, ne-a lăsat dumnezeu dependente de mascului. M-ai fi iubit, zici…dar m-ai fi înşelat şi tu, curvă mică.
Iulia se gândeşte un pic şi-mi zice, cu o faţă pe care n-am s-o uit niciodată: Da. Te-aş fi înşelat. …Dar m-aş fi întors la tine…de fiecare dată.
…Şi dă-i, râs, cu lacrimi…
Mergeam în discotecă şi se făcea cerc în jurul nostru, căci Iulia avea look-ul, iar eu aveam mişcarea. Eram minunate, şi într-o zi am întrebat-o, fudulă: Auzi, or mai fi femei speciale, aşa, ca noi?
Iulia a pufnit în râs şi mi-a răspuns: Manon, dacă eram unice, ne treceau în Cartea Recordurilor…
…Şi dă-i, râs, iar…
Dar şi când venea vremea dramei…Am epuizat-o pe Iulia, de atîtea ori, până când o aduceam în pragul lipotimiei, povestindu-i la nesfârşit ce mi-a făcut imbecilul, iar, şi am văzut-o pe Iulia plângând atât de rau din cauza unui nemernic, încât lacrimile i se amestecau, pe bărbie, cu mucii, iar ochii aveau vasele capilare sparte.
Am fost împreună la bine şi la greu.
Plecată de mult din ţara asta de care se scârbise (Nu înţeleg, Manon, de ce românii nu pot fi civilizati şi nu pot să îi respecte pe cei din jur), Iulia mi-a lăsat un gol de doliu în inimă şi de atunci comunicarea noastră se face, fragmentar, prin messenger.
Dar şi la mare distanţă, destinul nostru de surori siameze a lovit din nou: fără să ştim una de cealaltă, ne-am combinat, fiecare, cu câte un şofer de camion. …Să râzi sau să-ţi scuipi în sân?
Acum suntem libere, şi fiecare aşteaptă pe şest ca sora de cruce să se combine prima, pentru a şti să se ferească instinctiv de masculul indigo care nu va întârzia să apară.
…În toţi aceşti ani care au zburat am pus pe hârtie doar întrebările, decepţiile, frustrările. Când am început să scriu şi despre binele ce mi se-ntâmplă, acum doi ani, Iulia nu mai era lângă mine pentru a o putea lega direct de viaţa mea.
Şi ea e tristă, acum, pentru că îmi citeşte jurnalul şi nu înţelege de ce nu e şi ea aici.
Eu plâng, acum, Iulia, şi te rog sa ma ierţi pentru că nu am scris despre tine, numai că în jurnal eu pun comorile pierdute.
Şi când scriu, acum, mă sfârşeşte, căci aşa de tare mi-e dor de tine, şi de mama, şi de Pupa, şi de visurile noastre, şi de nopţile în care nu mă lăsai să dorm, şi de râsul care ne elibera. Şi mi-e ciudă că m-ai lăsat a nimănui, şi mă doare că nu ai timp să vii să ne vedem.
Tu faci parte din sufletul meu şi te rog să mă ierţi pentru egoism. Nu voiam să scriu despre tine aici, aşa cum nu pot povesti despre mama. Aşteptam să-mi treacă dorul, ce imbecilă sunt…
Uite, postez despre tine în jurnal, şi tu îmi promiţi că te întorci puţin acasă.
O să fac cafea bună, Iulia, şi îmi pun şi pantalonii vechi de trening, ca să ai de ce râde.
Te iubesc. Acum sper să lăcrimezi şi tu, scârbă mikă, fiindcă mi-am făcut fardul praf.
