Nu am antene care să ma avertizeze din timp să mă îmbrac subţire când e cald, gros, când e frig şi să-mi iau umbrela când văd nori pe cer. Aşa că deger tot timpul, năduşesc şi-mi creşte tensiunea când nu e cazul, vin acasă ciuciulete sau port umbrela după mine ca nebuna aia de la piaţa romană.
Aşa şi azi: m-am copt, pe drum, căci soarele era dogoritor, iar eu- baba dochia.
Afurisindu-mă în gând şi grăbind pasul înainte să mă topesc precum îngheţata, văd în faţa mea doi puşti, cam la treişpe ani, ieşiţi la promenadă pe bulevard.
Unul e anemic, cu breton lung peste ochi, împărţit de slin în cărări care-i descoperă mătreaţa, celălalt e tuciuriu cu accente de gălbui, supraponderal, cu o căciulă albă pe care scrie în toate direcţiile armani.
Înainte de a mă depăşi, grasul minor mă fixează cu o privire de futac expert, şi, fără să zică nimic din gură, îmi transmite prin sprânceana arcuită sugestiv, ochii mijiţi şi gura ridicată într-un colt, că am trecut examenul, deci sunt gagică bună.
Şocul mă îngheaţă instantaneu şi în ochii mei, alunecoşi ca poleiul, tânărul vede o imagine cu o tanti care îndeasă pe gâtul unui puşti cordit o emblemă CFR brodată pe un fes alb.
…El pleacă ochii, dogorind, eu îmi pun mănuşile, răcorită.
Azi am nimerit-o: în România este, încă, iarnă.
