Jurnalul lui Manon.

In piaţa amzei. Un puradel infect mă acostează:”Îmi daaţi şi mie (scrisesem muie) o mie?”…nu “nişte bani”, nu “cinci sute de lei”, ci “o mie “, direct. Are privire de vultur, la cei cinci ani ai lui…
“Nu îţi dau”, zic.
“Atunci să te bată Dumnezeu!”, îmi spune borâtura de ţigan… Auziţi şi voi. Mi-a venit să îl spulber…
M-am mulţumit să îi pasez “urarea”, în gând, lui Năstase şi lui Ponta. Nu mă întrebaţi de ce.
… Sau dacă o faceţi, treceţi-o la “Retorice”.

… Dau să traversez pe magheru, să ajung la metrou. În faţa, pe trotuar, o altă ţiganca, bătrâna, vinde papuci “la jumate de preţ”. Prind faza în care o femeie, acostată de putoarea cu tupeu, îi spune să o lase în pace, că nu vrea să cumpere.
…Şi mai prind, înainte să o depăşesc pe ţiganca, susurul buzelor ei:”În morţii mă-tii de… morţii mă-tii…”
…În momente ca astea mă bucur că nu avem permis de armă. Mi-e teamă.
De mine.

Ordonanţa pârâciunii
Hotărârea de Guvern 400/2003 -cadrul legal pentru a spiona şi a merge cu pira
Plini de zel, vecinii care nu au altă treabă decât aceea de a beli ochiul pe vizor, sunt fericiţi. Iată, devine legal să mergi cu şopârla la administrator.
În unele scări de bloc, administratorii, cu tălpile arzânde de entuziasmul zilelor ceauşiste, lipesc cu limbă de lemn afişe:” Urmăriţi permanent persoanele străine şi suspecte care intra în bloc şi, după caz, anunţaţi administratorul”.

… Lângă mine sta o biată… să-i zic familie? De neisprăviţi. Au câte treizeci de ani, fiecare, şi, pe lângă faptul că i-a pedepsit Dumnezeu cu urâciune, i-a lăsat şi răi. Ca să compenseze moartea sufletului…Să aibă senzaţia că sunt vii, prin ura şi pârâciune.
M-am trezit reclamata la baba cloanţa a blocului (ei, cine, în fiecare bloc exista o babă a dracu’, care e pâlnie la ureche, seacă şi darnica în reclamaţii); aşadar, m-am trezit reclamata că primesc vizite. Şi că fac zgomot maare în casă. Io, nevinovată, asta mi-e sfânta cruce!

Într-o zi, îmi bubuie în usa neşte pumni. Deschid şi, stupoare: în prag, vecinul pârâtor şi hoaşca baba cloanţa. Mă întreabă direct, ca să mă pierd, probabil: “Cu cine sunteţi în casă?”
… Sar peste partea în care a ieşit olteanca din mine la suprafaţă, pentru că nu e frumos să descriu aici felul în care o doamnă agresată în propria-i casă înjura de morţi în legitimă apărare…
…Şi trec direct la final: urâţii m-au lăsat în pace.
… Dar numai după ce am promis sincer, cu lacrimi în ochi, cu voce de piept şi cu mâna în gât (nu mai ştiu pe care l-am prins, că vedeam negru) că îi guşui pe palier, dacă nu mă lasă în pace.

Acum, ce ne facem? A devenit legal pârîtul, mai mult, am auzit că dacă ai câine şi lătra în casă cât timp eşti plecat, jegurile au dreptul de a te da la poliţie, pe motiv ca maltratezi animalul (acum nu se mai cheamă că îi enervezi pe vecini, ci că se plictiseşte câinele, ma-ma lor…).

Mai avem ficaţi să o răbdăm şi pe asta?…Ca eu, pe zi ce trece, trăiesc un deja vu al timpurilor de dinainte de 89… Când îl mai văd şi pe Năstase la televizor, aşa m-aş înfige cu numărătoarea în ouăle lui… (da, recunosc cinstit, vreau să i le număr, am o obsesie)
…Ne paşte, iar, o revoluţie, sau neuronii mei, cu de la ei putere, s-au apucat să facă muşchi de bătut vecini?
Păzea!

E incredibil ce caracatiţa uriaşă este aceasta mafie care se numeşte psd.
Nu avem nici o şansă de schimbare a regimului. PSD e un stat în stat.

Mă tot întreb: când îi vor prinde pe hoţii cei mari, le vor lua şi averile, sau nu?

… Plec şi eu, normal, spălată, parfumată, machiată, de acasă… Iau metroul, că e sigur şi rapid. Ies din metrou. Transpirată, asfixiata, şifonată, cu rimelul-cearcan.
…În clipe ca asta, îmi vine să fug. Peste graniţă. Cu ouăle lui năstase, trofeu, în băţ. Popor de perdanţi mămăligari. Înghiţim tot ce se numeşte kkt şi scumpire, umilinţă şi demagogie.
**
Merg pe stradă, cu maşina (altora). Dăm din groapă în groapă. De ani buni sunt gropile astea… Nimeni nu iese cu bujia în stradă, la protest, nici un şofer. Toţi oftează filosofic şi dau în gropi, în continuare…

A murit un copil. Ucis. A fost aruncat la marginea unui şanţ, după ce îl bătuseră şi îl violaseră.

Psihologii îşi umfla antebraţul cel gânditor şi îşi dau cu părerea, sentenţios: “Copilul provine dintr-o casă de copii, se vede după haine, după bocanci. Purta chiloţei de fete, asta înseamnă că, sigur, e de la casa de copii, numai acolo îşi mai schimbă lenjeria între ei”. 

… A doua zi, aud la ştiri: “Copilul locuia cu tatăl lui…” 

… Trec peste grozăvia crimei, pentru a puncta, trist, faptul că a venit timpul să recunoaştem că sărăcia este atât de mare, încât nu mai încap confuzii precum cea de mai sus… Care, penibil şi ruşinos, aprinde lumina în cămara disperării existenţei noastre… Auzi tu, “e de la casa de copii, că pare sărac”…şi, când colo, putea fi orice alt copil sărman… Dintre miile de copii, toţi ai noştri… Năstase, ce-ţi mai fac ouăle? Bine? Tot în cur te doare de fraierii pe care îi conduci?