Peste ceva timp va fi ziua mea de naștere (aici ea înghite pe sec un nod de spaimă).
Deci voi împlini, oficial, vârsta de (privire furișată stânga-dreapta) 86 de ani, pe care o amân de doi ani încoace.
Dacă m-am ramolit, m-am ramolit la capitolul manifestare. În sensul că, ascunzând compulsiv prin cotloane toată puritatea aia sufletească pe care n-a reușit nimeni să o murdarească -iuhu și bravo mie pentru asta- am ajuns să mă comport ca și cum aș fi împachetată în celofan. Adică rip femeia zglobie: s-a dus muzica, therefore nu fac niciun zgomot ca să nu sune scârțâitor.
Cum dracu ar mai putea fi zglobiu și vioi un om ca mine, în timpurile astea îmbolnăvite…!?
Aia zic, e de la vârstă. Dau vina pe vârstă; nu mai îndrăznesc să spun nimănui că infecția asta virală, propagată prin incompetență, analfabetism funcțional și impostură, de sus în jos, metodic, treaptă cu treaptă, seacă resursele, otrăvește sistemul imunitar și-i îmbătrânește intensiv pe ăia care, se știe, erau setați pe romantism și post-adolescență perpetuă.
Shit.
Archive for March, 2019
M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.
Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.
O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.
Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.
Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.
Cu inima zbătătoare, deci încă o am, și c-un soi de sfielnicieală, care mi se trage, probabil, de la dracu știe ce că n-am idee, pășesc t i p t i l în jurnal, ca-ntr-o cabană-proprietate-personală pe care-am abandonat-o și la care mă întorc cu emoția fiului risipitor.
N-o să taie nimeni vițelul, în semn de “ți-a venit mintea la cap să te-ntorci în locul safe”.
Perfect.
Și, doamne, câte povești am de spus.
…În cazul în care decid să rămân aici și nu dau bir, iar, cu fugiții. Zic și eu așa, ca să mă încurajez.
