Archive for the ‘Politica cea curbă’ Category


În cazul în care intră cineva pe aici, să vadă ce mai fac, uite ce fac eu: merg, duminică, la vot.
Pentru că trebuie.
Pentru că nu mai ajută ieșitul în stradă.
Pentru că am această senzație stranie că ăsta e ultimul vot liber, căci dacă iese iar psd s-a terminat cu noi.
Pentru că pe mine nu mă reprezintă analfabeții, incompetenții și toată suita de infractori adiacentă.

Mergi la vot, prietene. Ia-i și pe ai tăi cu tine.

This is it – votul.
This
is
Enough
or
The
End.

info

on December 12, 2012 in Politica cea curbă 5 Comments »

Citat: “În perioada următoare, cine va ridica sabia, de sabie va muri.”
Traducere: “Mucles!

Bibliografie de referinţă: “Dacă cineva are probleme cu vila mea de la Cornu, îl invit să-mi numere ouăle”.

Nu ridică nimeni sabia, în perioada următoare.

Este suficientă măciuca pe care tocmai şi-a aplicat-o, la alegeri – carul, în oale.

Helău, felău popiuleișăn of mai cantri Rumenia.
Ai uant tu ask iu directli in ior feis:

DU IU RIMEMBĂR ZIS OLD PICCER?




…..REVOLUȚIA… BUNULUI SIMȚ ?



maxim

Dragi concetățeni,
AMR 6 săptămâni până când CCR va decide care va fi Președintele României.
E timpul ca noi toți să ne unim – votanții de da, nu+boicotiștii – într-un efort comun pentru România:

Dacă îl susțineți pe Traian Băsescu, șofați cu un singur far APRINS pe timpul zilei.

Dacă îl susțineți pe Crin Antonescu, șofați cu farurile STINSE pe timpul nopții.

Together, we can make shit happen!

©SMBC

L-am sunat pe tata, azi.
– Ce faci, iubitule?
– Sunt în stație, am înghețat.
– Păi de unde vii?
– Am fost în centru.
– A, la revoluție.
– Da. Am strigat de am răgușit.
– Să nu răcești, revoluționarul meu drag.
– Mă duc și mâine. Până cade tiranul ăsta.
– Și pe cine punem în locul lui, tată?
– Nu știu. Dar să plece ăsta. Ne-a nenorocit. Să se dea drumul la locurile de muncă, la salarii…
– E criză mondială, tată…
– O fi. Dar să pice ăsta, că nu-l mai vrem.
– Eu nu mai am speranță, tată…
– Foarte rău!
– …
– …
– Auzi, Oprișene?
– … CE.
– Te sunasem să îți spun că la noi a nins, azi…
– Bine.
– Te iubesc.
– Pa.

L-am supărat pe tata. Are 72 de ani.

Am închis telefonul.

Am deschis laptopul.

Dedicație.

Pentru toți politicienii.
Pentru toate partidele.
Pentru toți membrii de partid.

De la un anoNim pe care l-ați înscris forțat în Asociația C PLM.

atenție. necenzurat.

Când mă întâlnesc cu ea, rar, remarc dinții infecți. Veșnic încărcați de mâncare. O apariție slinoasă. Jegul, ca întreg. Pesedistă cu tot neamul.

Îmi rânjea, acum vreo două luni:
– Pedelisto, vi se pregătește ceva…

O privesc. Gândesc “i se pregătește lu’ mă-ta” dar tac. Mama ei n-are nicio vină.
Răspund calm:
– Vânduto, eu nu sunt pe lista nimănui. Politicienii, toți, sunt niște infecți. Iar ființele de rând, înscrise în partide politice, pentru mine nu sunt oameni, ci interese bipede.

*

decembrie, 1989

Terifiați. Animați de speranță. Poate dispare tiranul. Sa nu-i mai vedem poza peste tot. Să avem dreptul la opinie. La viață. La lumină.
Fratele meu făcea armata în Buzău. Se trăgea asupra garnizoanei lui.
Ne-a sunat și ne-a spus: Stăteam culcat pe burtă, într-un șanț. Mi-am tras casca pe ochi, CA SĂ MĂ RECUNOAȘTEȚI.

“Ca să mă recunoașteți”… Propoziția asta mi-a tăiat inima, atunci.
Și, tot de atunci, după 22 de ani, când mi-o amintesc, simt cum îmi taie sfâșietor, la fel de crâncen, inima. Mi s-a imprimat, cu fierul roșu, frica de a nu-l pierde.

Fratele meu, în clipele alea, se gândea că o să moară. Că îi vor ciurui corpul, și că măcar fața trebuie să rămână intactă. …Ca să îl recunoaștem.
A avut noroc. N-a murit.

Dar Cătălin n-a avut noroc.
Un prieten.
Inteligent, frumos, manierat, artist.
L-au împușcat la Otopeni.
L-au dus la cimitir.
Părinții lui… Știți cum URLĂ o mamă? …Ahh… Părintele care privește cum îi intră în groapă copilul…

15 ani de tranziție

Am crezut că va fi bine. Aveam 20 de ani. Nu îmi imaginam că toate excrementele comuniste vor ieși la suprafață și că va începe, încet și sigur, dezastrul.
Un singur partid politic.  Multe pălării.
O caracatiță enormă, care înghițea adepți cumpărându-i sau profitând de faptul că oamenii nu aveau repere.
Partidul stat în stat.
Nu-ți convine, numără-mi ouăle.
Zi de zi, insultă.
Dinozauri insolenți.
Măsuri păcălitoare, țara suptă de colaps.

decembrie 2009

Alegeri de președinte.
Criză mondială.
Lovituri sub centură. Scuipați. Ficați. Spume. Dume.

Băsescu, un mitocan sadea.

Geoană, un imbecil retard.
Crin, o pleată anemică.
În spatele lor, colectivul anti-băsescian.
Iliescu, vulpea matusalemică.
Constantinescu, de mână cu Iliescu. L-or fi sfătuit să înghită ce-a scuipat acum câtiva ani – cei 1500 de specialiști pe care îi promitea, ca președinte, dacă-l îngropăm pe Iliescu.
Vanghelie. Entitatea care a reprezentat dintotdeauna o insultă națională la adresa bunului simț și a inteligenței. Ejaculatul. Care este.

Otravă la TV.
Otravă peste tot.
Am învins, am învins, Mihaela, dragostea mea!

N-a învins nimeni.
Am pierdut toți, atunci, în 2009.
Încredere.
Prieteni.
Inocență.
Se schimbă politicienii, dar jigodiile rămân.

ianuarie 2012

Au trecut 22 de ani de la revoluție.
Speranțele sunt țăndări.
Criza mondială acaparează și paralizează sistemele.
Dar otrava… a rămas.
Se difuzează ca gazul letal, prin televizor.
Caracatița mișcă, își recompune brațele.
Geoană – “unica variantă validă pentru președinție în 2009” – e vomitat public și executat scurt – de către foștii susținători fervenți.

Oamenii se agită, vor schimbare.

Jos Băsescu cel malefic.

Tinerii vor să fie eroi, n-au trăit nicio pagină de război. Ei văd că nu e bine și vor să facă ceva. S-ar așeza în calea gloanțelor, fără să știe că îi apără pe aceia care ne-au ucis visele în 89.
Unora, mai bătrâni, le-a ajuns. Că le-a ajuns. Ar smulge răul din rădăcină, și i-au dat nume, ca să aibă senzația de concret.
Altora, otrava mediatică le-a potențat ura nativă. Dacă îi verifici la locul de muncă, putori. Las că merge. Nu pun mâna să FACĂ ceva, e mai simplu să înjure și să huiduiască.

O mare parte dintre revoltați sunt OAMENI.
Frustrați.
Loviți.
Sufocați de faptul că nu văd viitor.
Viitorul a murit, parcă, atunci, în decembrie 89.
Trecutul se trăiește pe repeat, spirală, în jos, în jos, iar stop nu există.
Revolta are ca motto: Jos Băsescu!
Se dă ca pozitiv faptul că, după aceea, totul va fi bine.

Cu OAMENII ăștia aș vrea să stau eu de vorbă, acum.

M-aș uita în ochii lor.

Te-ai vândut, vreodată?
Ai lins vreun cur?
Te-ai orientat?
Ai făcut vreun compromis?
Ești pe lista vreunui partid?
Ai primit luat vreodată vreo pungă plină de pomeni electorale?

…Eu răspund cu NU, la întrebările astea.

Dacă și tu răspunzi cu NU, atunci vei înțelege asta:

Eu, Manon, nu țin cu Băsescu.
DAR.
Sunt terifiată până în măduva oaselor de faptul că se vor întoarce CEILALȚI.

*

Eu nu particip la această revoluție.
Feel free to unsubscribe from my blog or to unfriend me from Facebook.

De când cu ultimele alegeri de președinte, am mai plutit, un timp, pe Discovery Channel, până când, într-o zi, i-am spus televizorului odihnește-te în pace.
Politica mă lasă rece, la fel și cei care au legătură cu ea – oricât de mică.
Nu mai citesc ziare.
Ah, ce iresponsabilă.

Scriu la jurnal descriind, aproape zilnic, pașii unei vieți banale.
Mă învârt în cercul meu cel mic, înfrântă de faptul că nu poți face schimbări care să fie bune pentru toți. Că noi, românii, am cam merita să ne fie și bine, am pătimit destul.
Personal, mi-am petrecut risipit tinerețea în tranziție, așteptând să. Așteptând ca celor care ne conduc să le pese.
Ah, ce naivă.

Îmi vin în mail tot felul de noutăți.
Azi, titlul era mare: Geoană a fost exclus din PSD.
N-am deschis știrea.
Cred că e un spam, ceva.
E vorba despre acel Geoană care a fost împins în sus, la alegerile trecute – cu sforțări uriașe, de toată mass-media + partide politice +oameni influenți? (Pentru a culege, din cel mai înalt vârf al izbândei, lamentabilul eșec?)
Ah, ce mă abțin.

Nu.
Nu poate fi vorba de acel Geoană despre care se spunea că e singurul președinte care îi poate reprezenta pe români. … Și pe care, acuma, ăștia, îl scuipă-n ochi. Noo.

E spam, clar.
Delete.
Că azi n-am chef de râs în hohote, ci de muzică.
Ah, ce mă doare-n cot de prostănac imbecili.