Jurnalul lui Manon.

( În atenţia cititorului: Acest text nu are pretenţii literare. Mi-am încercuit sentimentele cu rimă, pentru a le sublinia vârtejul.)

 E medic.
Are clasă.
Îi plac femeile de rasă. … Dar e căsătorit, deci trebuie să jongleze (omul vrea să se distreze…).
 Intri în cabinet. El. Privire profundă. Te scanează fugar… Un frison te inundă.
Urmează o consultaţie. Apoi o medicaţie… Scump, renunţi la taxi, iei metroul, o staţie.
… Dar ce privire profundă… Simţi ceva ce se zbate în plex, ca o undă.

 Te-ntorci a doua zi (deşi ţi-ai spus că nu vei mai veni). Nu e la cabinet; e plecat pe teren, la un client. Asistentul face tratamentul (urmează iar metroul…).
… Dar nu ăsta-i aspectul. Ci dependenţa ta. De privirea profundă. De carisma de medic. De iubirea rotundă.
Te-nciudezi că nu-l vezi. Dai să pleci. Interfonul. Este el. E grăbit. Şi-a uitat telefonul.
Ochi în ochi.
Îl respiri.
Tu transpiri la mustaţă.
El zâmbeşte duios (eu îţi dau o povaţă: acum e momentul să fugi, dacă mai ai picioare)… Dar nu ai. Şi el vede. Privirea lui te doare.
Galant, te invită să şezi (dacă accepţi, o să clachezi).
– Mulţumesc, mi-e bine şi-aşa.
Pleci, trântind uşa, gândind: oare îi va păsa?

Ajungi acasă. Vrei să renunţi. Dau bani prea mulţi. Şi, oricum, de mine nu-i pasă. 

A doua zi, pustiu, în suflet, în casă… A treia zi, pustiu…
A patra zi îţi zici: E căsătorit!…Şi ce vreau, eu, de fapt? Am o singură viaţă. Trebuie să-l uit, uitarea se învaţă! 

Telefonul. Este el. Te întreabă direct: Puteţi veni astăzi, la cabinet?
Te topeşti. Fluturi mulţi în plexul solar. Sobră: Un moment, să consult un orar.
Inima-ţi bate tare. În suflet, tumult.
De fapt, nu vreau să mai vin. Mă costă prea mult… Tu vorbeşti despre bani. Limba-ţi este venin. Chestia cu banii iese în faţă…În substanţă, nu vrei să mai suferi. Ai o singură viaţă. Trebuie să-l uiţi, uitarea se învaţă!
Surpriză… Din direct, el devine insistent: Nu puteţi veni la cabinet?… Vin eu la dumneavoastră. Acasă.
… Mai poţi spune că nu-i pasă?

Eşti pierdută. O ştii. Îl vei iubi. Aşa eşti tu. Contează iubirea. El, nu.
Dar vei fi tot timpul tăioasă. Depinde de tine să nu cedezi…să nu-ţi cazi, singură, în plasă…
Şi n-o vei face.
Pentru că ştii. El vrea doar să se distreze. E căsătorit, deci îi place să jongleze. Şi e foarte grăbit. Va veni la tine. Pare foarte pornit.
Ai controlul perfect. (Trece timp…) Ai controlul perfect.
Soneria. La uşă. Săă… merg la… uşă. La care uşă?… Te-ai topit. N-ai viaţă. O păpuşă.
Un pas şi, miraculos, îţi revii: Ce drac’, sunt un om, nu un ou…
Deschizi, degajată…
…Şi rămâi tablou.
Sfin-te, carisma-i atât de mare…
Demnă, îi faci semn să intre…
Şi cazi din picioare.

Speranţa. “A-l visa pentru a-l găsi”
Început. “Ce porţi în spate? \O singurătate. \Mai ia una.”
Trăire. “A simţi cum e să ardeţi în focurile pasiunii: tu pentru el, el pentru alta”
Sexperienţa. “A descoperi cum e să fii martor neutru la propria-ţi partidă de amor…”
Degradare. “A învăţa să te pierzi, pentru a încerca să-l câştigi”
Suferinţa. “A fugi de tine, pentru a te ascunde de el”
Umilinţa. “A realiza, numai după ce ai strigat: Am câştigat!, că pierduseşi startul”
Resemnare. “A-l visa pentru a-l trezi”
Final. “A te regăsi pe tine, pierzându-l pe el”