Peste două zile împlinesc 36 de ani. O să tac mâlc. Fără bomboane, fără la mulţi ani. Fără să zburlesc apele indiferenţei, fără să silesc zâmbete de complezenţa. O să treacă.
A doua zi, o să-mi dau cu pumnii în cap, că puteam şi eu să fiu mai deschisă…
**
Mă uit la bătrâna mea vecină cu un soi de bunăvoinţă care maschează groaza. Pe parcursul vieţii întâlnim tot felul de femei bune la suflet, şi nu ne întrebam niciodată unde se duc ele, când se duc… când li se duce tinereţea…În ce se transformă… Vecina mea este cel mai bun exemplu de femeie care a fost bună în tinereţe. Proastă bocnă şi bună la suflet.
…Nu am să detaliez aici metamorfoza. Am să mă limitez în a spune că, ascultând-o, îmi plec privirea şi îi înţeleg pe aceia care, nefericiţii, putrezesc prin puşcării, că au gâtuit un biet bătrânel nevinovat. Suficienţa acestei femei, vocea de cap fără nicio inflexiune, zâmbetul bun, felul în care te pisează metodic, în care încearcă să îţi fută viaţa perorând despre cum trebuie să îţi ştergi câinele la kur după ce se cacă, felul în care nu poţi purta dialog pentru că este inepuizabila în inepţii, toate celelalte…am încercat să le accept dintr-un singrul motiv: să nu se simtă singură.
Ieri, după o săptămână de nevizite (îmi mai iau şi eu spaţiu de ea), m-a înşurubat de la uşă cu ironic-dramaticul “… ţi-ai mai adus şi tu aminte de mine”, de parcă aş avea vreo obligaţie să mă fută ea, zilnic, inept şi inutil.
“Singurul motiv pentru care te mai vizitez, madam, este acela că ştiu că îţi fac bine, iar preţul pe care îl plătesc este o mare plictiseala. Dacă vezi că, într-o zi, nu-ţi mai bat la uşă, înseamnă că am trecut la faza periculoasă, şi prefer să mă retrag. Înţelegi?”. “Înţeleg.”
… După care a început să-mi povestească, în stilul specific, cu lux de amănunte, ce i s-a întâmplat toată săptămâna, zi de zi. Cum i se constipa motanul, durerile ei de spate, de burtă, creşterea celui de-al doilea rând de dinţi la animale, presiunea atmosferică, umbra din faţa geamului… Bătea aerul cu mâinile, ca să facă din evenimentele mici, experienţe mari…
… O auzeam că printr-un perete şi mă înjuram în gând pentru faptul că n-o să am niciodată tăria să nu-i mai bat la uşă…
Archive for May, 2005
Otrăviţi şi decepţionaţi încă din burta mamei, inventam distracţii facile şi serbede, parcă împingând timpul de la spate, să treacă o dată…
Luaţi de vârtejul vieţii noastre împănate cu evenimente nedemne de intrat în istorie, ne reinventăm terpitudinea.
Nu mai exista respect. E desuet.
Nu mai exista fidelitate. S-a demodat.
Suntem grăbiţi să trecem prin viaţa, căutând neantul.
Suntem ieftini. Dar ştim să consumăm.
Mi-e silă.
Am remarcat, în alunecarea de veci a telecomenzii, nişte reclame care reflectă tot ceea ce am zis mai sus. Mi-au atras atenţia pentru că, prin mesajul lor, spulbera idiot-dezinvolt puţinele lucruri care ar trebui să fie aparte, speciale, unele, chiar sacre.
Femeia.
Iubirea şi respectul.
Căsătoria.
Una dintre ele arăta o mireasă care este purtată pe braţe. Mirele salivează la vederea altei femei. Şi, în final, este pus punctul printr-o frază:”Bărbaţii vor schimbare”… Nici n-a luat-o bine, ca şi vrea schimbare.
Trist.
Alta reclama înfăţişează greaua decizie de însurătoare a unui mascul: are două femei, una este “de casă”, alta, “de ieşit în oraş”. Bărbatul o alege pe cea care e bună de casă, “ca să-i calce, să îi spele”, şi îşi cumpără o maşină sport, ca să o poarte prin oraş pe cealaltă, damă de consum.
Vomitator.
Insultător.
…Mă întreb, când inventează mizerii din astea, în echipa aia o fi vreo femeie? Dacă da, de ce? Nu are altceva mai bun de făcut, cum ar fi să stea acasă la cratiţa, în timp ce bărbatul ei fugăreşte putori prin oraş!?
