Jurnalul lui Manon.

Am fost azi noapte într-un club şi am dansat.
Nu mă întrebaţi de cât timp n-am mai ieşit nicăieri.
Bref.
Ieşisem să beau un suc. Dar ăia din club aveau “seară cu muzică din anii 90”, deci m-au nimerit la fix.
Aşa că am fost într-un club, am băut suc şi am dansat. Muzică mişto, oameni mişto, eu,  mişto.

Dar nu de asta scriu acum.
De alta.

Eram, aseară, în şcoală, era ora opt, mă flenduram pe coridor şi trece bărbatul ăsta pe lângă mine (om bun, salut, salut, ce mai faci, la revedere  – nicio prietenie între noi).
– Ce faci, Nona?
– Îl aştept pe un tip să mă ia, mă duc în club, să dansez.
– Un tip? Şi se uită la mine cu subînţelesul ăla de ţi-a pus dumnezeu palma-n cap. Foaarte tare!
– Nah. Nu se va întâmpla nimic.
La care el, cu o faţă plină de reproş, îmi dă replica:
– Bă… Câte compromisuri puteţi să faceţi voi, femeile… (Şi avea în ochi nemărturisitul îţi baţi joc de bietul om)
Eu mâncam o gutuie. Care mi s-a oprit în gât.

Mie mi-a spus asta. Mie.

Deci dacă mă duceam la futut, eu, singuratica aia care nu se fute random, ar fi fost OK.
Dar dacă mă întâlnesc cu unul doar pentru a bea cu el cafeaua prieteniei e compromis? …Adicătelea profit de bietul mascul?

Auziţi?
Eu nu mă mai uit la televizor de multă vreme.
Asta, pentru acuzatorul de mai sus, se traduce în eşti ruptă de realitate.

Bă.
Je m’en fiche pe realitatea ta cea împuţită.

Semnat,
M.C. Hammer, cu melodia aferentă.

Ieșisem la o țigară, pe bancă.

Și m-am întâlnit cu tipa, și ea stătea pe aceeași bancă.

E o tipă ok. M-am mai conversat cu ea, de vreo două, trei ori. De fiecare dată îmi promiteam că la următoarea întâlnire întâmplătoare mă voi fofila.

Dar stăteam pe bancă, moale, trebuia să-mi termin țigara.

Ea vorbește taca-taca diverse, eu privesc în gol (that’s my new name), spun, la un moment dat, ca să scurtez discuția, că sunt surmenată…

Și jbaaang!

– Ești surmenată? Da, te cred, la cât muncești… Tu știi, Nona, că uneori ești vampir energetic? Sugi energia din oameni.

Am rămas tablou.

– Ah. Sunt vampir… …Nu mi-a mai spus-o nimeni. Noi două am vorbit de vreo trei ori, când mi-ai povestit din viața ta. …Ai simțit că te-am supt, energetic?

– Nuu, că eu știu să mă protejez… Dar să știi că-mi ești simpatică.

Tipa e la vârsta adevărurilor definitive. Iar eu sunt la faza in care îmi bag pula-n ele de complezențe. Trebuie. Altminteri mă vor anula de tot binevoitorii și experții în cum trebuie să fiu și ce trebuie să spun. De un an de zile mor încet și sigur.

Mă uit la ea, și îi spun, sincer:

– Știi ceva, draga mea? Eu cred că ai dreptate cu vampirismul meu energetic în ceea ce te privește. Tu ești actriță, nu-i așa?

– Da.

– E. Îți fac o mărturisire, de care actrița din tine trebuie să țină seama. Vorbești cu cuvinte aglomerate, mult, monoton,  fără respiro și pe aceeași frecvență. În cele trei conversații, am simțit că-mi vine să mă sinucid, de plictiseală. Așa că, probabil, instinctiv, ca să rezist până-ți terminai povestea, sugeam energie de la tine.

– Nona, te-am supărat?

– Nu. M-ai eliberat.

“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor.”

*

– Eu mi-am dat seama, Nona, că tu nu eşti prea credincioasă.
Mi-a zis un tip, ieri.

Tot el m-a făcut să casc, politicoasă, în vreo două rânduri, când îmi povestea, exaltat, despre cât de tare crede în biserica ca instituţie şi în anumiţi preoţi care fac minuni.
I-am răspuns, atunci, că ceea ce simt oamenii, în raport cu Dumnezeu, este un lucru intim, care nu se disecă precum fotbalul, şi că mă sperie credincioşii înfocaţi, care-ţi bagă crucea pe gât şi te declară satană dacă te îneci cu ea.

Şi, ieri, iată, din neant, concluzia. Şi-a dat seama că eu nu sunt prea credincioasă.
Mi-a pus ixul în frunte.
În momentul imediat următor m-am îndoit şi eu, de mine.
De ce, mă-ntrebi?
Pentru că eu, omul care şterge lacrimile altora, care dă zâmbet, pentru a îndepărta umbrele, care crede că singura noastră speranţă este să primim lumina, de Sus, şi să o dăm mai departe… eu, în clipa aia, am simţit nevoia imperioasă de a-i da, tipului, un pumn în gură.
Dorinţa a fost atât de mare, încât am vizualizat-o.
M-am întristat. De tot şi pe toate.
Am respirat, plină de amar.
– …Aşa ai decis tu, i-am răspuns, tu, omul care nu şi-a cerut iertare niciodată, în viaţa lui. Eu nu sunt prea credincioasă, zici, perfect-credinciosule care eşti.

*

Perfect-credinciosul, sărac cu duhul, adoratorul de concret…
A lui va fi împărăţia cerurilor.
…Şi acest iluzoriu îi dă forţa de a-şi risipi deja-ratata viaţă de pe pământ – arătând, trufaş, semenilor, degetul mijlociu.

Îmi mai suspină la ureche câte-un suflețel. “Uite, cutare m-a jignit, pretextând că îmi vrea binele. …N-am avut replică. Am amuțit.”
Și pe suflețelul ăla îl doare, cum dracu să nu?

Eu mă uit la el, cât e de frumos, și curat, și special, și minunat, și îi zic, tandru: Măh, ești prost? Când vreo loază te scuipă fără motiv, privește-o, mai întâi, în ansamblu.
Vezi ce imagine are.
Cât jeg, ce stil, cum merge.
Bon.
Apoi răsfoiește-i istoria, preț de trei secunde. Cât bine face și câte grame de caracter are.
Bon.
Pe urmă fă comparația cu tine.
O să dea cu minus la ea.
Doare, da, că te-a jignit și că ți-a futut ziua (cu asta se ocupă loazele), oftează și tu o dată și pe urmă îți trece. Tristețile de genul ăsta sunt doar umbre. Trec. Când o să mai crești, o să simți altfel, și o să reacționezi altfel.

*

Am slăbit.
… Prilej de opinii.

Și deci mă întâlnesc cu rapandula aia diformă, idioată, care se îmbracă de zici că-i de pe centură.
De fiecare dată când mă întâlnește are ceva de comentat.
…La adresa mea.
Că ei i-a confiscat dumnezeu oglinda, cu tot cu creier.

– Nona fată, dar ai slăbiiiit…
Se uită la mine cu lumânarea în privire.
– Da. Am slăbit.
Și zâmbesc, mândră.
– Ești mișto. Dar ai slăbit prea mult.
– Zice, cine?
– Eu zic.
– Ah. Da. TU. Well. EU mă simt minunat, în corpul MEU. Mă simt sexy.
Se uită la mine cruciș, forțând un zâmbet chinuit. În dos, cea mai pură formă de invidie.
– Păi da, îmi place cum arăți. DAAAR…Să nu mai slăbești! Eu îți vreau binele. …Și cred ai slăbit prea mult.
Geez. Zâmbesc. I-aș sparge dinții. Nu mănânc din hambarul ei, și ea îmi vrea binele.
– Auzi blondo?
– Ce?
– Interpelările tale de căcat sunt complimente distructive sau criticisme constructive?
– … Nu înțeleg…
– EXACT.

Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.

O tipă vrea să intre.
– Şi eu aştept, iubita, îi spun.
– OK.
Şi se aşază lângă mine.

Ne strângem, cu toţii, patru.

Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
– Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
– Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
– E acelaşi lucru.
– N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
– Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.

Iese triumfător, cu banii în mână.
– Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
– S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.

N-a fost nevoie să apăs pe nimic.

OK.
Deci am părăsit incinta, acum o jumătate de oră, ca să-mi fac o rezervă, în plămâni, de aer tare și curat.
…Și ca să merg la magazin să-mi iau țigări (provizia de monoxid de carbon pentru a înlocui rezerva aia de oxigen).

Târam toamna după mine, în sistem, ca pe un zmeu pe care nu-l prinde curentul termic.
Iar tălpile mele se bucurau de pași de parcă aș fi primul om care pune piciorul pe Venus.

Ajung la magazin.
Intru.
O remarc pe vânzătoarea aia tânără și dragă mie, e printre rafturi. (Am scris depre ea articolul cu sfârlezele).
Lângă ea, e o femeie tunsă scurt, blonzită, cu vârstă nedefinită de tanti, scundacă rău și dolofană la modul ăla, trist, gen fără formă. Mna, să-i zicem cu forma aia de cutie de carne presată Tulip –ca să prezint imaginea completă.
Femeile de acest gen au vocea pițigăiată și vorbesc afectat.
Dacă le auzi pe lumină stinsă, zici că sunt șurubel de slabe.
O fi o chestie de compensare, nu știu.
Ba știu.

E.
Iată dialog, între ele.
Cutia: – A, le-ai pus aici? Foarte bine ai făcut.
Sfârleaza: – Da. Le-am pus. Dar când v-am zis, mi-ați spus că sunt o dobitoacă.

OK.
Deci eu încremenesc.
Îmi zboară toamna, din sistem.
Iar tălpile-mi devin grele, ca șenila de tanc.

Cutia se întoarce spre singurul client din magazin, care sunt eu cu tot cu ochii mei cei mari, sugestivi și strivitori.
Se rotește înapoi, bâlbâit, spre aia mică și pisicește libidinos.
C: – Eeiii… Măăăi…. Așa ți-am zis?
S: – Da. Că sunt o dobitoacă. “Ești o dobitoacă, de ce le-ai pus acolo?”
C: – Păi poate că… Nu știu… Dar…

N-aud cuvântul SCUZE.

Las pâinea pe raft și merg direct între cele două. Mă uit la cea tânără.
La zece centimetri distanță, cu fața în spatele meu cel lung, e tanti cea pătrată și pitică.

Îi cuprind, fetei, obrajii între palmele mele, și spun, calm și răspicat, cu vocea din colecția toamnă-iarnă, ca să audă și cutia de pateu care-mi respiră (era să zic în ceafă) în rinichi:
– “DOBITOACĂ”? Așa ți-a zis? Urât! Este FOARTE urât!
În spatele meu, două pupile temătoare sfredelesc iscoditor – iar posesoarea lor, doamna pătrățel, tace mâlc, adânc și chinuit. Nu știe cine sunt, oi fi cineva, că prea am atitudine de strivit gândaci bipezi.

Întorc capul, brusc, spre ea, și ea bagă ochii într-un raft cu pufuleți.

Mă întorc la aia mică. Ochii fetiței tind să se umple de lacrimi, eu știu ce provoc când iau apărarea cuiva, însă acum nu are voie să plângă, scopul nu e victimizarea, ci ghilotina pentru matracucă.
Așa că:
– Eu nu cred că ești do-bi-toa-că. Ești mi-nu-na-tă. Și frumoasă. Și tânără. …Și tocmai m-ai făcut să uit ce dracu voiam să cumpăr; Ce voiam să cumpăr, sfârlează? Ai?
A mică zâmbește.
– Nu știu ce voiați…
Mă întorc. O mătur cu laserul pe cealaltă și adaug, cu tâlc:
– Mă mai gândesc…

Nu știu când tanti s-a fofilat din magazin, pe ușa din spate.
– Cine-i dulapul fără maniere?
– E șefa mea.
– Te-a jignit și nu și-a cerut scuze.
– Da… Așa sunt șefele…
– Și eu sunt șefă. …Îmi cer eu scuze, în numele “categoriei”, și te rog să îmi zâmbești, sfârlează.
– Sărumâna.

*

Nimic.
Nicio morală gen Cei din jur au nevoie de spiritul nostru civic.

Doar o confirmare:
I’M BACK!

El, căzut în groapă, că e prost făcut grămadă.
– Ce faci mă acolo? Dă mâna, să te scot.
– Mulțumesc, Nona.
– Dă să te șterg dracu de rușine, blegule.

Trece timp.
– Auzi, măh, mă ajuți și pe mine cu o chestie?
– Vin.
– Vii?
– Ba nu. Nu pot, Nona.
– Aha. Bine, mă, să nu poți. Că nu-ți mai rămâne timp să zaci.

Trece timp.
El, căzut în groapă.
– Ete ce surpriză, căzuși iar.
– Scoate-mă și pe mine.
– Păi futuțimămăligata de ingrat, nu meriți.
– Acordă-mi o șansă.
– Dă mâna să te scot, fimiarsufletulaldraculuisamifie.

Trece timp.
– Auzi măh, vino să mă ajuți și pe mine.
– Vin acum.
După o oră.
– Ce faci mă, ești bine, sănătos?
– Da.
– Te chemasem să mă ajuți, parcă.
– Păi am avut altă treabă.
– Aha. Și nu meritam să mă anunți. Futuimamaeidegroapă cu cine te-o mai scoate de acolo data viitoare!

SCUZE.
Să-ți ceri scuze.
Nu e simplu.
E complicat, ai de călcat orgoliul în picioare. Orgoliul tău, stupid.
Dacă aștepți scuze de la alții, atunci trebuie ca și tu să faci la fel.
Eu îmi cer scuze.
Ele nu șterg greșeala.
Însă atenuează durerea.
Recunoști că ai comis-o și că-ți pare rău.

*

M-a sunat, ieri, începând de dimineață. Să ne întâlnim, ca să bem cafeaua aia.
Diplomată la început, pe urmă directă – l-am rugat să nu se supere, dar nu am chef. Scuze! Vreau să-mi petrec duminica în pat.
La ora patru, îmi pocnește facebook-ul: Vin să îl iau și pe X și pe tine, și mergem să mâncăm ceva.
Fără drept de apel.

Jenată de atâta insistență, am acceptat.
– Când vii?
– Peste o oră și jumătate.
– Ok.

Pentru mine, care sunt un freak al punctualității (căci și ea ține tot de respect) era clar. Peste o oră și jumătate eu voi fi gata pregătită, ca la beep să cobor, nu să intru de-abia atunci în duș iar bietul om să aștepte prințesa.

Trece ora și jumătate.
Sunt gata. Aștept beep-ul.
Mai trece o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.

…Mă simțeam ca nașa care așteaptă mirii în fața bisericii greșite.

Îl sun.
– Bună… Ce faci?
– Bună. Sunt cu X în local, așteptăm să ne aducă mâncarea.
– Aha. Păi… Vă las să păpați… Dar nu-mi spusesei că treci să mă iei și pe mine?
– Ba da, dar am venit mai întâi cu el, aici.
– Te aștept de două ore. Nu puteai să îmi dai un semn?
– Te-am sunat, dar era tot ocupat…
– N-am vorbit cu absolut nimeni la telefon.  Ok. Bine. Te-am sunat să-ți spun că eu mă culc.
– Eeeiii… Lasă, că venim noi și te trezim...
Mi se deschide săculețul cu negurele.
– Nu, dragule. Hai că vă las, poftă bună, vorbim, te pup.
-Te pup, Nona.

Mi-am închis telefonul. E semnul clar că nu vreau să fiu deranjată.

La nouă jumătate seara, pe facebook:
– Deschide-ți telefonul!!
– Nu.
– X voia să vorbim doar noi doi, urma să te caut, după. Deschide-ți telefonul!!
– Nu. Nu vrei să auzi ceea ce aș avea să-ți spun. Vorbim altă dată. E mai bine așa.

Când le spun oamenilor vorbim altă dată, ei ar trebui să înțeleagă că prefer să mă curăț singură, și că evit cearta. Mie mi se pare clar. Lor, nu.

– Nona, mă enervezi!!!
După care urmează procesul de intenție.
EL îmi face mie proces de intenție, pentru că refuz să vorbesc la telefon.
Printr-o ciudată întorsătură de gândire, deși eu mă retrag, jignită de lipsa de politețe și de respect, iată-mă devenită freakul major al universului, vinovată de nu știu ce.
Vinovată de faptul că m-am retras în supărare, ca să-mi treacă, în loc să-i aplic un șut în educația fleșcăită.

El nu-și cere scuze.
Acuză.
Ah.

*

Prietene, nu ești în regulă. Încerci să mă înghesui într-un șablon de care m-am ferit mereu.
…Am scris prietene?
SCUZE!

Bună ziua, să zicem, generic, cuiva din Italia.

Te-ai întors în jurnal de 560 de ori. Mulțumesc pentru interes, să zicem.

Eu am impresia că cei care mă citesc sunt deosebiți. Să zicem, acum, doar deosebiți.

“Manon ia muie.” …?

Să zicem că nu ia.

Ți-am răspuns politicos, ca să nu mai bați eterul degeaba a 562-a oară, doar pentru a afla dacă iau.

Mă întristași. Nu-i nimic generic în poza de mai jos. Tu ce zici?

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
I-aș aduna pe ai mei, cerc, și le-aș spune, sobră: Bă! Ție, sau ție, ți-a spus cineva, vreodată, așa ceva?

Paranteză: Am întâlnit odată un om care credea că e nemuritor. “Eu n-o să mor niciodată. Știu asta.” Ăla avea o fază de teribilism, nu era idiot.

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
Mie mi-a spus cineva cuvintele astea. Azi.
Și mi se pare unul dintre cele mai stupide lucruri care se pot scoate pe gură când creierul nu e acasă.
Nu e nici măcar compliment, ci prostie. Vid în trufia umflată cu pompa – de Ego.

Știm că nu vom fi uitați de către oamenii speciali care ne traverseaza existențele. Știm.
Dar să îi spui cuiva că știi tu că va rămâne îndrăgostit de tine toată viața… mi se pare infantil, insolent și imbecil.

Well…

I-aș fi răspuns, bărbatului respectiv, dar mi-am ținut limba.

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
“Puiule, eu știu că, toată viața, îmi va fi jenă că te-am plăcut.“

Printr-un ciudat paradox, îndrăgosteala poate trece, iată, spontan.
Jena, însă, rămâne lipită timbru.
…Ca să te-nveți minte și să nu mai privești în jos, la goii care sunt prea plini. De ei.