Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.
O tipă vrea să intre.
– Şi eu aştept, iubita, îi spun.
– OK.
Şi se aşază lângă mine.
Ne strângem, cu toţii, patru.
Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
– Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
– Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
– E acelaşi lucru.
– N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
– Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.
Iese triumfător, cu banii în mână.
– Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
– S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.
N-a fost nevoie să apăs pe nimic.
Marca bunului simt…sper ca a inteles.
Ce bine ca mai sunt “sectanti” ca tine, niciodata nu sunt destui “Martori ai Bunului Simt”.
Unde sunt oamenii? Aceia civilizati, politicosi, neinfectati cu virusul pseudoimportantei propriei persoane ?!
Oamenii aia care ar determina si in violentii ca mine, reactia corecta. Nu vrei sa ma molipsesti si pe mine putin? 🙂
“Martori ai Bunului Simt”, LOL. Asta e buna!!
(violento, te pup pe motz!) 🙂
esti fenomenala! e o pierdere pt mine ca nu te cunosc personal
ei. n-am de gand sa mor curand. lumea-i mica. 🙂
Ei, ma bucur sa vad ca nu ti-ai pierdut hazul, Nona 🙂
bianca, eu nu ma consum. stai linistita.
pup.