Zâmbesc tâmp.
*
Acum vreo două săptămâni am tors, ușurel, pe lângă nea Vasile, omul bun la toate din școală.
(I am a dog person, însă nea Vasile se manifestă, uneori, ca și cum ar fi lovit de sindromul PM, așa că trebuie să torc, nu să dau din coadă, că nu reacționează și tot el mă latră.)
Tati! Facem și noi în școală brăduț de Crăciun, să se bucure și copiii înainte de vacanță?
Și am zâmbit frumos.
Nea Vasile era indispus, dar eu tot am zâmbit frumos, căci mi-a zis, acum ceva timp, neîncruntat, Nonuța – deci de atunci îl iubesc.
Nu fac niciun brad, eu sunt prostu școlii? Eu îl fac, mă chinui cu el că e de plastic și ale ramurili elea întortocheate și tot eu îl dau jos. Nu.
Am plecat cu coada la vipușcă. Am mai tors de vreo două ori, zilele trecute, cu promisiunea că eu îl fac eu îl desfac, însă nea Vasile era setat pe modulul de protest.
Ah.
Azi, când am venit la școală, lângă lift era un brad natural de vreo trei metri înălțime, legat mumie.
Mi-a bătut inima a vagă speranță.
– Alo? Nea Vasile, al cui e bradul ăla?
– Nu știu, o fi a lu ăștia de la filmare.
– Alo? Al cui e bradul ăla?
– Nu-i al nostru.
– Alo, Monica, al cui e bradul ăla?
– L-a adus domnul profesor, că el nu-l face acasă, că pleacă din oraș.
– Îl fac eu, AICI.
– Fă-l.
Aveam, în birou, o cutie cu globuri, pe care ex-ul meu a catadixit să mi le înapoieze, la mult timp după ce l-am părăsit, chitra dracului, că n-aș fi insistat, dar erau globurile de la mama mea.
Am adus cutia de globuri.
Am alergat prin toată școala să fac rost de un topor, să cioplesc brăduțul ca să intre în suport.
Dar n-am suport.
Telefoane.
Am suport.
Nu găsesc, în toată universitatea, un topor.
Pompierii, aveți topor?
N-avem.
Vai de capul vostru, la un incendiu o să spargeți geamurile cu capul.
Atelierele, aveți topor?
N-avem.
Deci, pușca mea, jur că o să cumpăr un topor, așa cum mi-am cumpărat și scule.
Cuțit cine are?
Eu, zice domnul Mocanu. Dar nu-l poți ciopli cu cuțit.
Atunci, tati, adu un ciocan. Dăm cu ciocanul în cuțit.
Cioplim bradul.
Îl așezăm în suport.
Îl dezlegăm, să se răsfire, iar eu îl alint în gând.
Lipsește ceva.
Să pun muzică.
N-am colinde.
Iutubul merge ca dracu, fuku-i mama lui de net.
Am Michael Jackson.
Michael Jackson să cânte, deci!
Parterul școlii devine viu.
Studenții, angajații, trec pe acolo, se bucură, râd, vor să pună și ei câte un globuleț…
Eu, ca o vrabie, absolutamente fericită…
Ceilalți, cu lumină în ochi, în suflet, mulțumim, mulțumim, e aer de sărbătoare…
Et voila!
Avem brăduț, căci mi-am dorit mult, mult… și n-am mai împodobit o cetină de vreo trei ani…
Dau drumul la luminițele instalației, sting luminile de pe hol… și Crăciunul, cu miros de brad, e printre noi…
*
Am alergat pe la toate birourile, să-i chem pe toți, să se bucure de el…
La etajul doi era nea Vasile, care, în tot timpul acesta a stat pitit, strategic.
– Vino să îl vezi, nea Vasile.
– Nu vin, mă, ce, eu nu știu cum e un brad?
– Hai. Hai să-l vezi.
Mustăcește, nea Vasile, și îmi zice:
– …L-am văzut, mă… 🙂 Am fost pe acolo.
– E frumos? E frumos, brăduțul, nea Vasile?
Nea Vasile se uită direct în ochii mei și zâmbește a Nonuță.
– E frumos, mă… E frumos. 🙂
*
Am inima uite atâta de mare.
De aia și zâmbesc, acum, tâmp.
Am făcut o poză, și mi-a tremurat mâna pe telefon, dar voiam să spun că…
Am pus o hârtie, pe brăduț.
Ce scrie acolo e și pentru TINE, ochișor- cititor.
