Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.
*
Câți oameni porți în tine? Legați de iubiri care nu s-au consumat în pat. Câți?
Cum ți-au rămas ei în sistem?
Și te gândești, din când în când, la ei.
Cu experiența de acum.
Cu imaginile de atunci.
Și se adună, într-o zi, energiile, șuvoi, și afli de ei fără ca tu să-i cauți.
Doar gândindu-i.
E o nevoie.
Și la tine, și la ei.
Ca să înțelegem cine suntem acum, avem nevoie, uneori, să-i întrebăm pe regăsiții cei dragi cum eram atunci.
*
Trei dintre bărbații pe care i-am adorat eu în nebuna-mi adolescență, m-au căutat și m-au găsit pe Facebook.
Despre doi am scris.
Despre cel de-al treilea scriu acum.
Mi-a bubuit inima, azi, când am dat accept.
M-a inundat bucuria, șuvoi, fără să știu de ce, fără să mă-ntreb.
– Cum m-ai găsit?
– Te-am căutat.
Scriam, amândoi, cu majuscule, nu-mi vine să cred / sunt în al nouălea cer / doamne dumnezeule…
Și era prea puțin. I-am spus, te sun, dă-mi numărul, te sun acum.
Și, doamne, cu ce bărbat adevărat am vorbit, eu, azi, o oră, la telefon…
Adorabil, sclipitor, plin de energie, fermecător, inteligent, copilăros-neinfantil…
Purtam, în sistem, o amintire.
A unui adolescent frumos, înalt, subțire ca un cui, sensibil și mut – cu mine.
Cu care dansam blues.
Pentru care aprindeam seara, în camera mea, un beculeț verde sau roșu, ca să știe că mă gândesc la el, când trece prin fața geamului meu.
Acestui bărbat îi știam, fără a avea cu el intimitatea aceea, îi știam mirosul corpului.
…Așa de mult îl simțeam.
Chimie se numește, dar noi nu cunoșteam termenul, atunci.
Și, doamne, ce bărbat deschis îmi vorbește, acum…
– Sunt fericit, Nona! Sunt îndrăgostit, căsătorit și îndrăgostit, de cinci ani… Și o cunoști…
Și-mi spune numele EI.
Și mă inundă bucuria, și mai tare… Două ființe absolut adorabile, s-au întâlnit și sunt împreună.
Îmi povestește, de parcă trebuie să umplem toată lipsa, cu farmec mult, iar eu ascult, așezată comod într-un fotoliu pufos de energie explozivă, bună, caldă… Familie.
Punctează razant și necazurile, cu același farmec, iar eu sunt, încă, uimită de omul pe care îl descopăr acum.
– Doamne, ce frumos ai crescut… Doamne, ce frumos… Ce frumos ai devenit bărbat… Spune-mi, mai spune-mi despre tine… Dar te rog, la un moment dat, spune-mi despre noi, atunci, despre tine, atunci, despre mine, atunci… Am nevoie să știu, ca să înțeleg prezentul.
– Am doi copii. Sunt la a treia căsătorie, și de-abia acum sunt fericit… Am trăit multe, am trecut prin și mai multe. Și multe sunt mizerii regretabile. Dar am trăit și lucruri luminoase.
– Nu da la o parte mizeriile. Datorită lor ai putut să apreciezi lumina. Deci ești bine.
– Daa… Sunt bine… Tu? Tot dedicată teatrului…
– Da. Tot dedicată. Zi-mi despre noi, atunci.
Și mă spulberă. S-au decantat atât de bine, toate, încât îmi prezintă un tablou exact al istoriei noastre, filtrată de unghiul lui subiectiv. Fără pompoane și fundițe. Îmi dă imaginea unei mâini sigure care face un crochiu dintr-o singură linie, neîntreruptă decât de punctul final.
– Tu, Nona, erai altfel. Eram mândru că sunt cu tine, lângă tine. Se făcea cerc, în jurul nostru, când dansam, și fetele roiau pe lângă mine, nu îndrăzneau să se apropie, pentru că eram cu tine. Erai cineva. Și sora cuiva. Iar pentru mine era o mare mândrie. Tu erai, cum să zic…
– Femeia trofeu.
– DA. Eram mândru. Spuneai direct ceea ce gândești, ceea ce simți. Mi-am dat seama, în anii care au urmat, cât de important e să vorbești, să…
– Comunici.
– DA. E cumplit să nu comunici, să nu poți comunica.
– Am înțeles. Erai mândru că ești cu mine. Dar nu mi-ai spus nimic despre ceea ce simțeai. Erai îndrăgostit de mine?
– Nona, nu știu. Știu doar că atunci când eram fără tine îmi era foarte greu, și mai știu că atunci când erai cu mine îmi era rău.
– … De ce îți era rău când eram lângă tine? …
– Pentru că voiam să fac dragoste cu tine.
– …Și eu voiam…
Ah.
N-a fost să fie. Și trecutul, incomplet, a alergat spre noi, ca să ne vorbim acum, și să înțeleg, eu, o dată în plus, de ce-urile prezente.
– Știi, dragule, eu, atunci, simțeam că ești îndrăgostit de mine.
– Da. …Eram, da.
– Și-atunci? Ce dracu s-a întâmplat?
– Mi-era frică, Nona. Frică.
– Eu sunt, în cuplu, o femeie minunată.
– Te pup pe sufletul tău cel frumos.
*
Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.
Viitorul meu sună singur.
Am încă o confirmare.
Eu știu când un bărbat simte.
El nu știe/nu vrea să-și recunoască/nu se gândește că simte.
Eu, cea de azi, nu mai lupt pentru a-i arăta ce poartă în inimă.
Și plec.
Pentru că simt prea mult.
Peste încă zece ani, voi auzi același eram îndrăgostit, atunci, dar mi-era frică.
Atât.
Și-o să mă bucur că am regăsit un om drag.
Chiar nu e nicio dramă, dacă mă voi bucura la fel de mult ca azi. 🙂
