Jurnalul lui Manon.

Azi am venit la şcoală cu tramvaiul, să nu mă mai asfixiez în metrou şi să mai dau o pauză claustrofobiei.
La mijlocul distanţei, tramvaiul a pocnit în fund o maşină roşie, condusă de o femeie rotundă şi purie, machiată mult.
Vatmanul a coborât să constate paguba, şi a rămas acolo, să se împrietenească cu madam.

Saună. Uşile blocate, nu puteam cobori.
Toată lumea murmura în barbă, cu grijă să nu audă vecinul protestul flasc.

Îmi fac loc în tramvaiul plin, până ajung în coadă, şi îmi împing pe geamul minuscul vocea: “Scuzaţi-mă, dacă tot rămâneţi acolo, deschideţi-ne şi nouă uşile, vă rog!”.
…Ca şi cum ar fi primit un semn invizibil, tot poporul din tramvai începe revolta, protestând împotriva nesimţitului care îşi bate joc de cetăţeni, lăsându-i să se sufoce fără să înţeleagă că ei au treabă, nu au timp de prostii, să-l ia dracu’ de dobitoc, dacă nu se uita pe unde merge, cine e de vină, şi vaca aia, aşa e cu femeile la volan, se proptise pe şina de tramvai etc.

Vatmanul părăseşte femeia, după ce mai sta trei minute, strategic, şi se întoarce în tramvai.

Toată lumea tace melc.

Eu cobor la prima staţie, ca să am timp să mă usuc de transpiraţie şi să îmi revin din iminenta lipotimie.

… Ocazie cu care am înţeles, în sfârşit, cum e cu revoluţiile.

Am avut un atac de panică timid. Nu mai găseam jurnalul ăsta pe net, am crezut că mi-o fi şters echipa de la yahoo360 comoara. Acum m-am liniştit. Dar numai după ce i-am dat copy şi paste într-un word, să îl am şi eu de rezervă.
Sunt exact 69 de pagini (anul naşterii mele), frumoasă coincidenţă. Sper să nu decedez, mâine.

**
Ieri mi-a murit şi ultimul sâmbure de sentiment pe care îl aveam pentru un individ.
În locul lui s-a instalat frica… Bine ai venit, puiule, stai mult în vizită?

Cristina împlineşte azi 30 de ani. Şi, noaptea trecută la ora 12:05, toată haita, înarmată cu flori şi cu o prăjiturică în vârful căreia trona o lumânare aprinsă, se pregătea să păşească tiptil pe holul adormit de la etajul trei, ca infractorii.

Scopul era să ne aliniem pe şest în faţa uşii, să batem timid, să ni se deschidă (aveam complicitate cu soţul Cristinei), şi să cântăm la mulţi ani cu talent, dar în şoaptă, să nu trezim copilul. După care să mergem pe hol, la ţigara de prietenie.

Numai că, nu ştiu cum draq se face, taman în momentele solemne, când ar trebui să fim şi noi serioşi şi pătrunşi de importanta momentului, da un râs în noi, din ăla, bolnav, de te apuca şi pişu.

În loc să glisam, invizibili şi muţi pe coridor, ne-a apucat o hohoteală, care a devenit molipsitoare, şi pe care nu o putea opri nici poliţia.
Ne-am sâsâit reciproc, uitându-ne cu reproş unul la altul până când ne pufnea râsul şi mai tare, ne-am înghioldit, bref, s-a dus naibii tot camuflajul, căci dacă ne-ar fi gâdilat în talpă, tot nu am fi râs atât de mult, necontrolat şi neoprit.

Mă mir că nu au chemat organele, vecinii. Cred că le-a fost frică.

Din fericire, Cristina dormea beton, dar atât de beton, încât nu se lasa trezită de soţ, spre disperarea bietei lumânări care nu mai făcea faţa la atâtea răsuflări pufnitoare.
Cântecul, în loc să iasă pasionat şi şoptit, s-a transformat într-o behăială entuziasta de cor madrigal (da, cred că de asta nu au chemat vecinii poliţia, s-au dumirit că hoţii, de regulă, nu intra în casa omului intonând tare la mulţi ani!).

Cristina a fost, aşa cum ne-am propus, surprinsă şi fericită.

Azi urmează partea a doua. Petrecerea de pe coridor şi cadourile. Am aflat la timp ca doi dintre noi vor să îi cumpere papuci. Dată fiind situaţia hilara, o să ne împărţim pe căprarii: Nicu o să îi cumpere papuci de casă, şi eu o să îi cumpăr papuci de hol. Dacă se mai iveşte vreun inventiv care vrea să îi cumpere papuci, au rămas opţiunile: papuci de baie şi papuci de stradă.

Următoarea vizată, căci se apropie aniversarea ei, e Gabi. Să vedem ce îi pregătim şi ei.

Am fost ocupată, de vineri până acum. A venit tata la Bucureşti, să îşi consulte inima bolnavă. A stat mai mult singur, căci eu am participat la un priveghi. A murit bunica unui vecin, şi toată gaşca a simţit, instinctiv, să îi fie alături, trup şi suflet.

Nu îmi mai este frică de moarte, nu mai simt teroarea aceea care mă strângea de gât acum câţiva ani, la gândul trecerii dincolo. Nu ştiu dacă lipsa fricii e semn de bătrâneţe, sau bătrâneţea însăşi.

Paradoxal, acest deces mi-a adus în inimă, nu filosofie, ci durerea şi dorul de mama mea. Au trecut opt ani de atunci, şi memoria mea afectivă s-a conservat perfect. Încă nu pot înţelege mecanismul prin care durerile sfâşietoare rămân intacte, în vreme ce bucuriile majore se mătuiesc.

Tata e oarecum bine. Alarmant, totuşi, pe fişa de consult scrie că are hipertensiune arterială cu risc mărit. Însă mă linişteşte oarecum promisiunea lui: peste două săptămâni se va întoarce la Bucureşti pentru un nou consult medical.

Nu mi-e frică dacă mâine trebuie să mor.
Mi-e frică să nu îmi moară cei dragi. Dar mi-e atât de frică de asta, încât tastez în vârful degetelor, să nu atrag implacabilul.

(Am fost în piaţa romană să mă întâlnesc cu proprietarul, pentru a-i înmâna banii de chirie). (Urăsc oamenii nepunctuali). (Am bântuit cam o oră, în aşteptare, vizitând magazine şi respirând aerul acela, inconfundabil, de centru, pe care îl uitasem, căci eu îmi fac veacul în dristor şi în matei voievod).

(Scriu în paranteze, pentru că impactul cu lumea din centrul bucureştiului m-a făcut să retrăiesc exact aceleaşi senzaţii pe care le aveam acum 12 ani la sosirea mea, provinciala, în bucureşti; m-a complexat…).
 (…De ce??).

Un student la actorie, frumos- inteligent- cult- talentat şi carismatic (nu ştiu cum de s-au adunat toate într-un singur om) îşi tot face veacul prin biroul meu, că se simte bine când stă de vorbă cu cei mai bătrâni ca el (mă flatezi, Nicolae). Şi azi mi-a dat un link de pe YouTube, nu ştiu dacă o să mai funcţioneze când o să-l accesaţi şi voi, însă îl pun aici
http://www.youtube.com/watch?v=exyJ2CSfrHo

În înregistrarea de pe YouTube e vorba despre Paul Potts.Au trecut trei ore de atunci. Şi dacă vă uitaţi la ochii mei, alea nu sunt cearcăne, ci urmele de la rimelul scurs.

Răsfoind paginile virtuale ale ziarelor, găsesc pe un site de cancan-uri, o înregistrare telefonică incitanta pentru spiritul meu de artist, în care B. discuta cu un fost amant- nu dau numele amantului, că mi-e silă.
Urmăresc, de ceva ani, când îmi cade sub ochi la televizor, evoluţia intelectuală şi spirituală a lui B.. S-a maturizat frumos, gândeşte profund şi felul în care vorbeşte dezvăluie, nu un alt creator de modă futil şi trendy, ci un om pe care fiecare experienţă de viaţă îl marchează, îl îmbogăţeşte şi-l face mai vulnerabil.
E un bărbat adevărat.
Un timp chiar visam să îl iubesc, însă mă aduceam spontan la realitate, căci nu mă încadrez în categoria juna/june cu craci lungi…

Să revin la conversaţia telefonică; B. este, evident, rănit şi îi face tipului, prin telefon, declaraţii de dragoste, iar celălalt încearcă să scoată mai mult de la el, pronunţându-i numele în repetate rânduri, pentru a nu exista confuzii la difuzarea casetei pe piaţă.

Intuiam cu toţii că B. nu e straight.

Aşa că nu m-a uimit nimic decât, poate, felul în care, auzind conversaţia, m-am modificat eu.
Deşi, datorită timpurilor şi felului în care am fost educată, numai gândul că cineva face amor cu o persoană care poartă acelaşi sex în chiloţel, îmi repugnă…am căzut pe gânduri. Serios.

Dincolo, sau peste, sau uitând de resentiment, sunt profund marcată.
De durerea din voce. De lipsa de speranţă. De emoţia gâtuitoare a lui B.. De felul în care îşi mărturiseşte iubirea adâncă pentru lăbarul care va lua bani buni pe casetă…

Şi m-am dumirit ca dragostea profundă este simţită la fel.
Şi mi-am propus, sub ameninţarea cu sinuciderea, să nu mai fac consideraţii de vită autosuficientă în viitor, mai ales că cei care iubesc în modul interzis de turmă, nu sunt mai prejos ca noi, ci mai presus.
Ei luptă dublu şi se bucura simplu.

Îmi simt nimicnicia şi autodispreţul ca pe un nod violent în gât.

Şi îmi prezint aici scuzele de cretină intolerantă, măcar Dumnezeu să ştie că încerc să nu mai fiu oarbă şi surdă.

Recunosc, sunt fumătoare. Şi de când a apărut chestia asta de la Kent, cu trimiterea unor coduri, pe net, pentru a câştiga premii, m-am băgat şi eu, din curiozitate (de fapt împinsă de la spate de prietenii de la bloc).

Sunt cinsprezece puncte pe harta aia. Deci trebuie să ai cinsprezece taloane, luate, evident, din 15 pachete de ţigări. Punem mama de la mână toţi vecinii, strâng taloanele şi le pun pe net, bifând, la fiecare, care un punct de pe hartă. (Paginile se deschid agonic).

Avem asigurarea că sub unul dintre aceste puncte, nu se ştie care, exista un premiu garantat. Cel mai mic e un pachet de ţigări, şi cel mai mare, o excursie în Japonia. Yeah, sure…

Cu o răbdare pe care nu mi-o recunosc, trimit cele 15 coduri. Evident, fraţi romani, ca primele 14 sunt necâştigătoare.

Ajung la numărul 15. Introduc codul, apăs pe ultimul punct de pe harta ce trebuia bifat şi aştept o veşnicie, căci, din nu ştiu ce motive, pagina nouă nu se deschide. Stă agăţată în baza lor de date, gândindu-se, probabil, dacă îmi dă premiul promis, sau nu.

Nu mi-l dă.
Mi se deschide o nouă pagină, cu o nouă hartă, cu alte 15 puncte, pe care sunt invitată să le bifez, din nou. Asta înseamnă alte 15 taloane. Alte 15 pachete de ţigări… Adică un colaps pulmonar şi lumânarea pe piept.

Aşa că pun mâna pe telefon şi sun la ei (căci curiozitatea de a afla justificările lor e mai puternică decât amuzamentul sarcastic pe care-l experimentez).
O fătucă abila, cu vocea stinsă (probabil tot fumătoare şi împătimită de jocul ăsta, şi ea) mă ascultă şi, înainte de a-mi răspunde la legitimă întrebare e vreun premiu pe acolo, sau vă bateţi joc de fraieri?, imperturbabilă, îmi cere nişte date, ca să mă introducă în baza lor de date… “Domnişoară, poate nu m-aţi înţeles, aş vrea doar să ştiu dacă e adevărat că sub cele 15 puncte se ascunde un premiu, sau nu”.
“Da, doamnă, absolut. Staţi să verific în baza de date. Da, îmi apare că aveţi un premiu. Un pachet de ţigări”. Nu pot să mă mai abţin, şi pufnesc în râs, “Nu-mi puteţi da un televizor?” “Nu.”
“Îmi poţi, spune, domnişoară, de ce mie NU îmi apare că am câştigat un premiu, e musai să sunăm la dumneavoastră când se agaţă ultima pagină- cu raspunsul- în eter?”
“Nu ştiu ce se întâmplă, însă vă pot da adresa magazinului de la care vă puteţi ridica pachetul de ţigări”… Evident că e o adresă nedefinită, pe care aş găsi-o doar cu taxiul…

Mă amuză teribil situaţia, şi jur că nu mă pot supăra, căci vocea bolnavă de plămâni a dispecerei mă consolează suficient pentru această ţeapă.

Aviz amatorilor!

A venit frigul. Şi acum nu îmi mai convine, deşi îl aşteptam.
La rece, parcă simţi mai bine ţara asta crepusculară în care trăieşti.
Deci.
Trebuie să îmi cumpăr o veveriţă mongoleză, femelă, căci Pepi a murit, şi l-a lăsat pe Nuku singur şi agitat. Casa mi-e plină de rumeguş fiindcă, plin de revoltă, Nuk arunca din colivie tot, tot…Şi mai ales ochii…Cu priviri insolente.
Formez 931, pentru a afla ce număr de telefon are Animax-ul de la Carrefour Orhideea. O voce paşnică de robot îmi perorează, timp de trei minute, despre faptul că acest apel este taxat cu câţiva euro. În continuare, aflu de la o centralistă ce stă moale în scaun (doar are tot timpul din lume, eu plătesc, nu?) că nu au numărul de telefon în baza de date.
Perfect.
Am dat trei euro degeaba, căci, în sfânta indolenţa românească, Romtelecom nu are nici un interes să aibă baze de date complete. Unicul interes este acelaşi: banii fraierilor romani.
Mai bine sunam la linia fierbinte…

Mai departe. Înaintez în crepuscul.
Sun la Orhideea, aflu telefonul de la Animax, şi vorbesc cu o domnişoară amabilă, puţin gâfâită.
“Aş dori să ştiu dacă aveţi pui de gerbili, li se spune şi veveriţe mongoleze”.
“Avem, doamnă, două.”
“Aş dori un pui de sex feminin…”
“Sigur, doamnă, avem. Două.”
“Vin astăzi să o cumpăr”.
“Sigur că da, vă aşteptăm.” (“… avem două”, îmi rămâne mie obsedant, în cap)

Şi plec de acasă, în lungul drum al metroului, către Carrefour.

Intru în pet-shop şi detectez panicată, într-un acvariu, un singur gerbil bătrâior.
Merg uşor contrariată la cassă şi îi spun vânzătoarei că am venit să îmi iau puiul femelă de veveriţă mongoleză.
Şi aflu, pe principiul cei patru evanghelişti au fost trei, Luca şi Matei, ca cei doi pui de gerbil erau de fapt unul singur, şi anume masculul bătrân.
Protestul meu este inutil, aşa că mi-l sugrum în piept.

Trăiesc în ţara crepusculară, care e, de fapt, o zonă… Zona aceea în care îi doare, pe unii semeni, de noi.

Am să postez aici cele mai intempestive oferte sexuale care mi-au fost făcute pe net, în decursul timpului, de la oameni absolut necunoscuţi dar… şi de la cunoscuţi:

Hi, I’m Mark, from Turkey, do you wanna have sex with me?
_______

El: Bună, eu sunt Robert.
Eu: Bună, Robert.
El: Scrie în profilul tău că eşti actriţă, e adevărat?
Eu: Da.
El: Şi joci?
Eu: Da, joc.
El: Dar e adevărat că voi sunteţi curve?
Eu: Nu, Robert. Mai ai şi alte întrebări?
El: Da. Faci sex cu mine pe net?
Eu: Nu, evident.
_________

El: Maaama, ce mişto eşti!!!
Eu: Ne cunoaştem?
El: Nu, dar nu e timpul pierdut. Eu sunt Ţică.
Eu: Ok. Ce voiai să-mi zici, presupun că mă ştii de pe forumul UNATC?
El: Nu, fetiţa, mi s-a părut doar că eşti mişto în poza şi voiam să îţi iau un suc.
Eu: Ţică, sunt foarte grasă şi foarte bătrână, aşa că nu te-ai orientat bine.
El: E şi mai bine, mie îmi plac găinile bătrâne, sunt experimentate la pat, yum…
Eu: Ţică, vezi tu butonul ăla dreapta sus, roşu, ca un zero barat? Până să citeşti tu mesajul ăsta, eu îl voi fi apăsat deja.
____________

El: Ce faci?
Eu: Bine, la şcoală.
El: M-am gândit la tine.
Eu: Ei, na… Cum aşa?
El: La sânii tăi… Tee vreauuu…Oral. Anal. Normal.
Eu: S-ar putea să faci o confuzie, sunt Nona. Mi se pare ciudat ce îmi spui, nu mi-ai vorbit niciodată aşa…
El: Ştiu, mai, dar mi-e dor de tine.
Eu: Discut eu cu tine când ne întâlnim!