Jurnalul lui Manon.

Răsfoind paginile virtuale ale ziarelor, găsesc pe un site de cancan-uri, o înregistrare telefonică incitanta pentru spiritul meu de artist, în care B. discuta cu un fost amant- nu dau numele amantului, că mi-e silă.
Urmăresc, de ceva ani, când îmi cade sub ochi la televizor, evoluţia intelectuală şi spirituală a lui B.. S-a maturizat frumos, gândeşte profund şi felul în care vorbeşte dezvăluie, nu un alt creator de modă futil şi trendy, ci un om pe care fiecare experienţă de viaţă îl marchează, îl îmbogăţeşte şi-l face mai vulnerabil.
E un bărbat adevărat.
Un timp chiar visam să îl iubesc, însă mă aduceam spontan la realitate, căci nu mă încadrez în categoria juna/june cu craci lungi…

Să revin la conversaţia telefonică; B. este, evident, rănit şi îi face tipului, prin telefon, declaraţii de dragoste, iar celălalt încearcă să scoată mai mult de la el, pronunţându-i numele în repetate rânduri, pentru a nu exista confuzii la difuzarea casetei pe piaţă.

Intuiam cu toţii că B. nu e straight.

Aşa că nu m-a uimit nimic decât, poate, felul în care, auzind conversaţia, m-am modificat eu.
Deşi, datorită timpurilor şi felului în care am fost educată, numai gândul că cineva face amor cu o persoană care poartă acelaşi sex în chiloţel, îmi repugnă…am căzut pe gânduri. Serios.

Dincolo, sau peste, sau uitând de resentiment, sunt profund marcată.
De durerea din voce. De lipsa de speranţă. De emoţia gâtuitoare a lui B.. De felul în care îşi mărturiseşte iubirea adâncă pentru lăbarul care va lua bani buni pe casetă…

Şi m-am dumirit ca dragostea profundă este simţită la fel.
Şi mi-am propus, sub ameninţarea cu sinuciderea, să nu mai fac consideraţii de vită autosuficientă în viitor, mai ales că cei care iubesc în modul interzis de turmă, nu sunt mai prejos ca noi, ci mai presus.
Ei luptă dublu şi se bucura simplu.

Îmi simt nimicnicia şi autodispreţul ca pe un nod violent în gât.

Şi îmi prezint aici scuzele de cretină intolerantă, măcar Dumnezeu să ştie că încerc să nu mai fiu oarbă şi surdă.

Recunosc, sunt fumătoare. Şi de când a apărut chestia asta de la Kent, cu trimiterea unor coduri, pe net, pentru a câştiga premii, m-am băgat şi eu, din curiozitate (de fapt împinsă de la spate de prietenii de la bloc).

Sunt cinsprezece puncte pe harta aia. Deci trebuie să ai cinsprezece taloane, luate, evident, din 15 pachete de ţigări. Punem mama de la mână toţi vecinii, strâng taloanele şi le pun pe net, bifând, la fiecare, care un punct de pe hartă. (Paginile se deschid agonic).

Avem asigurarea că sub unul dintre aceste puncte, nu se ştie care, exista un premiu garantat. Cel mai mic e un pachet de ţigări, şi cel mai mare, o excursie în Japonia. Yeah, sure…

Cu o răbdare pe care nu mi-o recunosc, trimit cele 15 coduri. Evident, fraţi romani, ca primele 14 sunt necâştigătoare.

Ajung la numărul 15. Introduc codul, apăs pe ultimul punct de pe harta ce trebuia bifat şi aştept o veşnicie, căci, din nu ştiu ce motive, pagina nouă nu se deschide. Stă agăţată în baza lor de date, gândindu-se, probabil, dacă îmi dă premiul promis, sau nu.

Nu mi-l dă.
Mi se deschide o nouă pagină, cu o nouă hartă, cu alte 15 puncte, pe care sunt invitată să le bifez, din nou. Asta înseamnă alte 15 taloane. Alte 15 pachete de ţigări… Adică un colaps pulmonar şi lumânarea pe piept.

Aşa că pun mâna pe telefon şi sun la ei (căci curiozitatea de a afla justificările lor e mai puternică decât amuzamentul sarcastic pe care-l experimentez).
O fătucă abila, cu vocea stinsă (probabil tot fumătoare şi împătimită de jocul ăsta, şi ea) mă ascultă şi, înainte de a-mi răspunde la legitimă întrebare e vreun premiu pe acolo, sau vă bateţi joc de fraieri?, imperturbabilă, îmi cere nişte date, ca să mă introducă în baza lor de date… “Domnişoară, poate nu m-aţi înţeles, aş vrea doar să ştiu dacă e adevărat că sub cele 15 puncte se ascunde un premiu, sau nu”.
“Da, doamnă, absolut. Staţi să verific în baza de date. Da, îmi apare că aveţi un premiu. Un pachet de ţigări”. Nu pot să mă mai abţin, şi pufnesc în râs, “Nu-mi puteţi da un televizor?” “Nu.”
“Îmi poţi, spune, domnişoară, de ce mie NU îmi apare că am câştigat un premiu, e musai să sunăm la dumneavoastră când se agaţă ultima pagină- cu raspunsul- în eter?”
“Nu ştiu ce se întâmplă, însă vă pot da adresa magazinului de la care vă puteţi ridica pachetul de ţigări”… Evident că e o adresă nedefinită, pe care aş găsi-o doar cu taxiul…

Mă amuză teribil situaţia, şi jur că nu mă pot supăra, căci vocea bolnavă de plămâni a dispecerei mă consolează suficient pentru această ţeapă.

Aviz amatorilor!