Am fost ocupată, de vineri până acum. A venit tata la Bucureşti, să îşi consulte inima bolnavă. A stat mai mult singur, căci eu am participat la un priveghi. A murit bunica unui vecin, şi toată gaşca a simţit, instinctiv, să îi fie alături, trup şi suflet.
Nu îmi mai este frică de moarte, nu mai simt teroarea aceea care mă strângea de gât acum câţiva ani, la gândul trecerii dincolo. Nu ştiu dacă lipsa fricii e semn de bătrâneţe, sau bătrâneţea însăşi.
Paradoxal, acest deces mi-a adus în inimă, nu filosofie, ci durerea şi dorul de mama mea. Au trecut opt ani de atunci, şi memoria mea afectivă s-a conservat perfect. Încă nu pot înţelege mecanismul prin care durerile sfâşietoare rămân intacte, în vreme ce bucuriile majore se mătuiesc.
Tata e oarecum bine. Alarmant, totuşi, pe fişa de consult scrie că are hipertensiune arterială cu risc mărit. Însă mă linişteşte oarecum promisiunea lui: peste două săptămâni se va întoarce la Bucureşti pentru un nou consult medical.
Nu mi-e frică dacă mâine trebuie să mor.
Mi-e frică să nu îmi moară cei dragi. Dar mi-e atât de frică de asta, încât tastez în vârful degetelor, să nu atrag implacabilul.
