Jurnalul lui Manon.

Voiam să scriu de ieri.
Chiar dacă n-aveam ce să spun.
Dar văd în trafic refresh-uri și e ca și cum te-ar suna prietenii la telefon, să vadă ce faci, iar tu dai reject.
Unii sunt curioși să citească ce face nebuna de manon, ce i se mai întâmplă.
Alții mă iubesc, pur și simplu, simt io că le e dor.
Alții rezonează cu mine, că li se întâmplă la fel, și le pare rău de mine când plâng.
Categoria google nu se pune, dar o salut pentru că este.

Deci voiam să scriu de ieri.

Dar aș fi scris cu jumate de gură, și e nepoliticos față de cititorul prieten, care mă știe de logoreică.

– Să nu mă doară!
– Nu o să doară. Vă dau niște tequila.

…Iar seringa aia cu xilină părea mărișoară.
Jumătate din fața mea parcă era a altcuiva. Cu gură cu tot.

Io, fără gură, sunt moartă. Mă rog, aproape. Că mai am și ochii.
– Doamnă, dacă vă doare sau dacă vreți să-mi spuneți un banc, ridicați mâna stângă. Nu mișcați capul.
– Aș prefera să mormăi, că nu știu sigur care e stânga, în momentele de panică.

Dentistul e tânăr și frumos.
M-am născut prea devreme pentru bărbații mișto și dezirabili.
Dentistul e tânăr și frumos, iar clinica la care m-am dus eu cu măseluța bolnavă e scumpă.
La următorul tratament cu tequila voi presta muncă comunitară, nu-mi ajunge salariul.

Așa.

Deci cu toată gura scriu mult, după cum se vede.

Punctez pățania cu tava de friptură, ca să termin cu brief-ul.
Deci amenajai eu, aseară, o ditamai tavă cu friptură, ca să avem ce arunca la căței.
Am aragaz de secolul 25 și l-am pus pe butelie, că nu sunt gaze aci în bloc.
Butelia e pe moarte.
Deci planul era că o să pun tava în cuptorul Mariei.
M-am dus cu tava, țanțoșă, de parcă purtam mireasa la paradă, și când am vrut s-o bag în cuptorul Mariei, am realizat că e prea mare pentru aragazul ăla ghindă.
Scoate carnea și realiniaz-o în piticul de tavă Jena.
Tava Jena face poc în cuptor.
Scoate carnea, pune-o în vechea tavă și fugi cu ea la mine acasă.
Mersul nu mai era țanțoș, ci furișat.
I-am spus buteliei să facă un efort, că dacă mă lasă-n drum cu carnea medium rare, o s-o umplu cu gaz GPL, s-o umilesc.
Acum stau cu ochii pe flacără. E vie.
Sper să nu mă apuce miezul nopții prăjind carnea în tigaie… pe aragazul Mariei.

*

Dragii mei (ne)cunoscuți,
Vă îmbrățișez în stilul casei, suflet lipit de suflet.
Și vă doresc un 2012 minunat, cu muuulte zâmbete!

La mulți ani, cu sănătate!

Cu drag și mulțumiri pentru că, pur și simplu, sunteți,
Manon.

Mi-e dor de Radu.
Pentru că și lui îi e dor de mine.

Eu nu-l cunosc pe Radu.
El, pe mine, nu mă știe.

We are not young enough to know everything.

Deci parantezaaaa de rigoare:

Stăteam azi noapte după 1 deci înspre dimineață la taină cu o frățioară (cum se exprimă, ieri, o scumpă, la comentarii).
Tradiție sau fenotip, vorbeam cu frățioara despre relații trecute.
C-așa-i între Crăciun Și Revelion, îți aduci aminte.
După care urmează faza cu “ce n-am făcut încă” și, de Revelion, “dorințele” de la doișpe noaptea, pe care le uiți instant că numeri secundele să nu pierzi intrarea în noul an.

Bref.
Ea îmi povestea despre un tip.
Io îi spun, vaai, gizăs, știu, am scris despre el în jurnal...
Ea, cu ochii măriți:
– Ai scris? Despre el?
– Da, senilo, și ai și citit, atunci. Vrei să-l recitim?
– DA! Dar mai știi când ai scris?
– E simplu, am cuvinte-cheie. Individul m-a tarat și pe mine. Dau sărci în jurnal pe monstrul din grotă et voila!

Se deschide pagina, la fix, și citesc cu voce tare.
După care amuțim amândouă.
Aia e cu jurnalul. Rămâne scrisul și, printre litere, îmbibate ca-ntr-un burețel, trecutul, istoria, sentimente și resentimente.

Am încheiat paranteza.

A plecat frățioara, iar eu, încă lipită de articolul ăla, mi-am dat seama că.
În ultimul an scriu altfel.
De când cei care mă citesc, îmi răspund.
Altfel scriu.

Sunt ca un acordeon, și nu eram așa.
Un acordeon la sol. Cu burduful plin de multe.
Pe vremuri nu mă interesa dacă sună strident. Răbufneam, pufneam, mă eliberam.
Acum, însă, ah.
Sunt atentă pe ce apăs.
Să nu lovesc în nevinovați.
Să nu scriu, punctual, despre oamenii-zerouri care mă copleșesc și mă dărâmă, ca să nu-i atârn aici, bubuitor, de istoria mea scrisă.

De aia.
De multe ori.
Voi intrați aici.
Și mă vedeți pe mine, un acordeon la sol.
Care cântă fără bași, să nu dea greu grav pe pieptul meu, în ochii voștri…

Când e plin cu gol, apasă greu.
Când e plin cu plin, nu-l simți.

Când se întoarce de unde-a venit, cică 21 de grame.

Deci există.

O cafea.
În pătuț, cuminte, că e vacanță.
Un film scurt.
C-un personaj ca mine.
*

Tata.
Tata e rotund și are chip de Moș Crăciun.
Îmi ascund durerile în cutiuță și îl îmbrățișez cu tot sufletul rămas liber. E destul.
Tata e ca un licean intimidat de dirigintă.
Deci nu fi timid și strânge-mă-n brațe, că la telefon ești războinic și acum amuțiși ca o scândurică. Așa!

*

Copiii.
Eu stau cuminte în bucătărie, și butonez la telefoane.
Frate-miu o pupă pe cumnată-mea la copil.
Și bubu cel mic se mișcă rotund, ca un peștișor în apă, știe că tati îi vorbește prin burtică.
Mi se sparge, poooc, inima, de o fericire mare.
Iar lacrimile din ea vin, torent, înspre ochi.
Ale dracu de telefoane, au ecranul prea mic pentru ochii în ceață.

*

Prietenii.
Familie.
Cald.
Le pup frunțile / le cotrobăi prin amintiri / ce-mi dai să pap bun, de la tine?
Ei sunt tot acolo, eu sunt aceeași, ne purtăm în suflete la fel.

*

Orașul.
Deci vaaii…
În Tg-Jiu sunt cele mai frumoase luminițe de pe străzi, ever.
Mă plimbă, nesuferitul ăla drag, cu mașina, la infinit, iar eu filmez, cu telefonul, feeria.
Frig crâncen, afară, cald cald în suflet, de la luminile alea superbe…

*
Tata.
Copiii.
Prietenii.
Orașul.
Părți din Acasă.

*

Voiam să mă întorc în capitală după Revelion.
Însă.
Pe 26, l-am privit în ochi pe tata și i-am zis: Plec. Nu pot s-o las singură și-a nimănui. Și ea e familie.

Mi-am luat rămas bun de la tatacopiiprietenioraș și am revenit în București.
Să fiu o parte din acasă pentru un suflețel surior. 

Uha.
M-am întors în București.
Soare mult și aer de primăvară.

So.

Home sweet home / despachetat / împiedicat prin casă / ah, laptopul, că m-a orbit scrisul de pe telefon…

Culcuș în pat / add new post în jurnărel, pentru mine și ai mei.

First things first:

Făcusem salata, și stăteam cuminte în bucătărie, când bate la ușă vecina.
– Auzi, Nona? Știu că taică-tu are un costum de Moș Crăciun. De aia zic…Te faci Moș Crăciun pentru nepoțelul meu?
– Evident că NU.

O oră mai târziu, pe ușa vecinei intra Moșul, cu barbă și mustăți de lână, ochelari de soare, toiag, sac cu daruri și voce de laringită.

Casa e plină de oameni. …Nu era vorba doar de nepoțel.

Moșul are un șoc, cei mari pufnesc în râs, dar nepoțelul se uită cu respect sfielnic la personajul îmbrăcat în roșu.

Totul a decurs perfect.

… De-abia acum îmi tremură picioarele, de la emoții.

O facui și pe-asta.
Ho. Ho. Ho. 😉

Într-o noapte, un om a avut un vis. Se făcea că merge pe o plajă, alături de Dumnezeu. Pe cer vedea proiectate scene din viața lui. După fiecare scenă, omul a observat că pe nisip rămâneau imprimate două seturi de urme: unul era reprezentat de tălpile lui, celălalt, de tălpile lui Dumnezeu. Când pe cer s-a derulat imaginea cu ultima scenă, care reprezenta cea mai crâncenă și cea mai tristă perioadă din viața sa, omul a remarcat că pe nisip era doar o pereche de urme.

Amărât, îl întreabă pe Dumnezeu:
Sfinte Doamne, mi-ai spus că dacă te voi urma, tu vei merge tot timpul alături de mine… Însă văd că în cele mai grele momente ale vieții mele… uite… pe nisip se vede doar o singură pereche de tălpi. Nu înțeleg de ce… atunci când am mai multă nevoie de tine… exact atunci… tu mă părăsești.

Dumnezeu îi răspunde:
Fiule, te iubesc și nu te voi părăsi niciodată. În perioadele în care tu ești devastat de suferință și vezi doar o singură pereche de tălpi, Eu te port în brațe.