Făcusem salata, și stăteam cuminte în bucătărie, când bate la ușă vecina.
– Auzi, Nona? Știu că taică-tu are un costum de Moș Crăciun. De aia zic…Te faci Moș Crăciun pentru nepoțelul meu?
– Evident că NU.
O oră mai târziu, pe ușa vecinei intra Moșul, cu barbă și mustăți de lână, ochelari de soare, toiag, sac cu daruri și voce de laringită.
Casa e plină de oameni. …Nu era vorba doar de nepoțel.
Moșul are un șoc, cei mari pufnesc în râs, dar nepoțelul se uită cu respect sfielnic la personajul îmbrăcat în roșu.
Totul a decurs perfect.
… De-abia acum îmi tremură picioarele, de la emoții.
O facui și pe-asta.
Ho. Ho. Ho. 😉
Ce dragut! Acum inteleg…cand imi spunea al meu ca avea emotii si tremura mai rau ca cei mici atunci cand intra in camera sa le asculte poeziile sau cantecelele si ii dadeau lacrimile si abia se stapanea sa nu planga sau sa-i cada vreo spranceana sau barba nu stiam ca nu e singurul pe lumea asta cu stari asa ca ale tale:) Nu-i usor sa faci pe Mosul. Si pe noi ne pufnea rasul, adevarat.
deci nu mai am voce. trebuia sa vezi ce fatza aveam… :):)
Mi-ar fi placut sa te vad! Acum chiar regret ca nu suntem vecine 😀
🙂
Pe la mine când ajungi ? 😛
Crăciun fericit!
:- P
Pup.
Hihihi 🙂 Pup Moș frumos
pup grinu.
sa nu uiti prima regula a real-MOSH-ilor……..darea de speranta